Drama unei femei, spune legenda, a schimbat multe vieţi la Botoşani.
În negura trecutului, pe la domnia lui Alexandru cel Bun, prin văile Miletinului, Stahnei şi Turbatei şi cât ţineau pădurile adânci stăpânea o mlădiţă din neam domnesc, măritată cu Tăbuci, boier în sfatul ţării.
Îşi făcuseră casă sub poala codrului şi venea aici din primăvară până-n toamnă, la aer curat, fiind o fiinţă firavă şi plăpândă. Satele botoşănene erau rare, departe de drumurile bătute, ca cel din Hărlău şi Târgul lui Botoş.
Se mutaseră prin râpi, pe la marginea codrului pustii şi nepătrunşi, încă mai de demult, de frica hoardelor.
Chiar la vale de acea casă a stăpânei, unde venea însoţită de fiica ei Nasta, urma o silişte veche părăsită, iar Uricenii se ţineau mai încolo, ca şi alte aşezări. Mult se preumbla stăpâna cu fiica ei prin dumbrăvi şi poale de pădure, îmbătându-se de cântecul păsărilor şi mireasma florilor. Nasta creştea ca din apă, se întrecea cu mierla şi privighetoarea, alerga după brebenei, lăcrămioare şi câte altele, spre bucuria desăvârşită a mamei sale – care bucurie se zice că i-ar fi lungit zilele s-o vadă şi fată de măritat.
Frumoasă era cu osebire joaca însufleţită a fetei cu un băiat din Uriceni, prin siliştea uitată, rămasă parcă anume pentru închipuirea lor. Aşa frumoasă, că, ajungând ei la vremea când sufletul se deschide iubirii, au simţit şi au înţeles că nu se por putea despărţi niciodată.
Venea toamna cu plecarea la târg a boiereselor, cu plecarea sorocită la oaste a flăcăului. Şi asta nu se putea suferi nici opri, căci Ion - pe cât de iscusit şi îndrăzneţ, pe-atât de doborât era de inima lui de soarta hărăzită. Presimţea, că nu-i întoarcere. Iubirea ca ceva scump, ghiceşte de multe ori primejdia. Şi-şi juraseră credinţă veşnică, binecuvântaţi de înţeleapta mamă, viţă din os domnesc, ce se şi stinse din viaţă după puţină vreme.
Mult îi era dragă Nasta şi spătarului Coman, neîntrecut în luptele cu cavalerii teutoni. Numai iată, a venit şi el s-o ceară de nevastă. Nasta i-a răspuns că ar fi mândră să se însoţească cu asemenea viteaz, însă mai întâi trebuie să iasă din doliu după moartea mamei, cum îi obiceiul pământului. La asemenea vorbe, spătarul n-avea de ce să se sperie, dar, când timpul a trecut, s-a înfăţişat din nou la peţit. Tatăl i-a poruncit fetei că de-acum i-a venit vremea şi că trebuie să se supună. Nasta însă i-a mărturisit hotărârea şi binecuvântarea mamei, că-i pare foarte rău, dar inima sa e dată oşteanului Ion Stârcea, ţăran sărman de pe moşia lor, însă vrednic în oaste ca alţi viteji.
- Ai îndrăznit să încalci rânduielile, şi asta cât ai stat în preajma mamei tale! Cum ţi-ai îngăduit o asemenea faptă? S-a mâniat boierul.
- Am ascultat chemarea inimii. Mama, sărmana, a preţuit că dragostea noastră-i mai mare ca stânca şi mai presus de orice.
Atunci,Tăbuci s-a gândit să-i despartă, lucru ce s-a săvârşit fără zăbavă. Astfel, Ion Stârcea nu s-a mai întors de la oaste. Ba s-a zvonit că ar fi fugit în lume cu o frumoasă fată de curtean.
Zadarnic îl aştepta Nasta şi ochii ei nu se uscau de lacrimi. Din nou a venit Coman la peţit. Şi iarăşi Tăbuci i-a cerut fetei ca să-l urmeze. Dar Nasta, nu şi nu! Mai bine se omoară. Iar dacă a văzut că nu-i chip, şi-a luat o bocceluţă cu lucruri şi-a plecat de la casa boierului Tăbuci. Dar unde să se ducă, decât la siliştea şi conacul mamei?
Făcu cercetare la părinţii lui Ion, dar nici aceştia nu-i ştiau de urmă. Mai apoi oamenii au văzut-o pe Nasta trecând pe drum cu un copil de mână. Dacă a intrat la casa lui Stârcea, au zis ei că voinicul e din neamul lor, că prea aduce cu Ion oşteanul. Iar mai în urmă s-a aflat că Ion a lui Stârcea a murit ca un viteaz într-o bătălie cu cavalerii teutoni, unde în mare taină a fost trimis prin mijlocirea boierului Tăbuci.
Legenda Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei spune că Nasta a chemat botoşănenii de pretutindeni, să le dea loc de casă şi pământ. Dar au venit numai flămânzii şi goii satelor. Iar până ce-au izbutit să-nalţe satul, cădeau pe drumuri leşinaţi de foame.
Flămânzi le-a zis lor lumea, că aşa erau. Şi tot Flămânzi i-au spus şi aşezării, până azi.
