Poetul și publicistul Artur Stavri s-a născut pe 10 noiembrie 1869, la Botoșani.
A făcut cursurile primare și secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, apoi și-a continuat studiile la Iași, la Liceul Național și, începând cu 1888, la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. A făcut parte, împreună cu fratele său Raul, din cercul literar condus de N. Beldiceanu, frecventat și de Dimitrie Anghel.
Stenograf în Camera Deputaților, se înscrie în Partidul Național Liberal și ajunge deputat, apoi prefect al județului Dorohoi.
Artur Stavri a desfășurat o bogată activitate publicistică și literară: a fost redactor la revista „Literatură și știință” a lui C. Dobrogeanu-Gherea (1893-1894); a condus săptămânalul „Adevărul de joi” (octombrie 1898 – ianuarie 1899) și revista „Pagini literare” (1899-1900); a făcut parte din primul Comitet de conducere al Societății Scriitorilor Români (septembrie 1909 – noiembrie 1911). Și-a publicat textele poetice în: „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Vieața”, „Vatra”, „Revista nouă”, „România literară”, „Povestea vorbei”, „Adevărul”, „Sămănătorul”, „Noua revistă română” ș.a. A mai semnat cu pseudonimele: Astar (A star), Coresi, A. Coresi, Sfârâiac.
În timpul vieții, i-au apărut cinci volume de versuri: Poesii: 1888-1894 (1894); De demult… (1897); Pe-același drum (1900); Câteva clipe (1904); Luminișuri (1910).
Artur Stavri se stinge din viață pe 10 mai 1928.
Versurile lui Artur Stavri sunt profund influențate de poezia lui Eminescu, dar și de estetica sămănătoristă. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu observa că poeziile în care cântă splendoarea naturii se caracterizează „prin aerul de «fericire» împrumutat de la Duiliu Zmafirescu”. Măreția naturii este însă, în poezia lui Artur Stavri, în antiteză cu dimensiunea umană, poetul scriind, de obicei, versuri pline de pesimism și simțindu-se „ca un învins înainte de a intra în lupta pentru viaţă/…/ resemnat şi ostenit înainte de a fi trăit, de parc-ar fi purtat toată resemnarea şi osteneala acelui lung şir de boieri moldoveni, cultivatori de moşii, care în lungul veacurilor şi-au aşteptat soarta de la natură, cu mâinile încrucişate la piept şi ochii la cer” (Izabela Sadoveanu).
De demult
Un sat departe – așa departe –
Și-n satu-acela-i vechea casă
De-abia zărită-ntr-o frumoasă
Livadă cu alei deșarte.
Și plânge-o doină de cu sară,
De cine știe unde, vagă...
N-ajunge pănă-n sat întreagă
Și-i jalnică de te omoară...
Pe scări îmi par doi tineri stând;
– Nu știu de i-am mai întâlnit.
El pare-așa neliniștit,
Ea-nspre apus, cată plângând...
Prin nouri groși de colb, în drum,
Cu câinii un copil se bate;
– De mi-ar ieși în cale poate
Cu nu l-aș mai cunoaște-acum...
...Și mama-mi spune-n râs mereu.
C-a noastră-i casa-ntre alei,
Că tinerii de-atunci sunt ei,
Copilu-acel nebun îs eu.
N-o cred și totuși o ascult
Spunându-mi sara pe de rost
Povești ce poate c-or fi fost
Prin alte locuri, de demult.
De ce sunt trist
Îs trist și mă tot plâng de lume
Din suflet jalea n-o mai sting –
Și totuși văd că n-am anume
De ce să plâng...
Acele lumi din asfințit
Mi-au fost și dulci și liniștite,
Și-mi pare rău: le-aș fi dorit
Altfel trăite.
Țin minte: multe-am îndrăgit;
Le văd sfios m-așteaptă-n prag –
Și-mi pare rău că n-am găsit
Ce mi-a fost drag.
Vezi, – de ce-s trist nu știu anume;
Simt doar că jalea mi-i ursită –
Și-i fără leac: aștept o lume
Altfel trăită.
Nu pot netihna să-mi alin
Că nu mă plâng de câte știu:
Plâng alte lumi – și nu mai vin...
Și-i prea târziu.
Melancolie
Se cerne ploaie deasă pe toamna din grădină
Şi vântul cerne frunze cărărilor deşarte…
O vară, încă una s-a dus să nu mai vină
Şi gându mi-i, cu stolul de rândunici, departe.
O vară, încă una trece aşa devreme –
Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de-acum
Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme,
Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.
Suntem ca marinarii rătăcitori pe ape:
De ţara lor, de toate plângând şi-aduc aminte…
Şi uneori furtuna de ţărm îi trece-aproape –
Văd satul lor, dar vântul îi zboară înainte!
Mereu tot înainte, tot zile netrăite!
Viaţa noastră trece, când stai să te gândeşti,
Ca apa care scade aşa, pe nesimţite,
În cupele uitate pe margini de fereşti.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
