Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în fiecare săptămână, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum.
Ciprian Popescu s-a născut în 1979 la Caransebeș. A absolvit secția de Jurnalistică - Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din 2007 locuiește la Montreal. În prezent e consultant la Google. Unul dintre textele semnate de el, Occidentul – am cumpărat ambalajul, a fost inclus în volumul colectiv Revoluția din depărtare, coordonat de Cristina Hermeziu (Editura Curtea Veche, București, 2011). Are colaborări la revistele: „Actualitatea Literară”, „Hyperion”. A debutat editorial în 2016, cu volumul Mile End (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016), pentru care, în 2017, i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. Este prezent în antologia Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. 1999-2017 (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).
În singura carte de poezie publicată până acum de Ciprian Popescu, impresionează amestecul de registre stilistice/lingvistice, care trimite la o lume eclectică, o lume a diversității culturale. Cristina Hermeziu observa, pe bună dreptate, că „poetica înstrăinării, a corpului străin, e fericit susținută și de hibridizarea limbii, care, fără să fie nicio clipă stridentă, semnifică baia lingvistică, pe cât de impură pe atât de senină, în care se scaldă zilnic emigrantul, acel globish banalizat din creuzetul mondializării”. Mile End se construiește asemenea unui jurnal-poem (vedeți numerotarea zilelor din titlurile poemelor), fiind, în egală măsură, „o carte de poezie și un jurnal cu pagini de proză excelentă” (Claudiu Komartin), explorând cotidianul mărunt, ordinar (Andreea Pop compară aceste texte cu o „depoziție a ritualurilor zilnice [de uzură]”), dar sugerând, totodată, o criză a identității, a autenticității. Este o carte la care, în această epocă a exodului universal, trebuie să revenim periodic, o carte care, după Andrei Dósa, „ar trebui citită de toți cei care s-au gândit vreodată să emigreze și de toți cei care s-au întors. Și nu numai”.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Ziua 10
stupidului vis când ai pierdut California
între blocurile locuite de meteci
vinitúri în graiul poetic al băștinașilor
cetățeni cu drept de vot bătaie și avort
prin subsolurile cu țânțari anofeli
unde se înmulțeau șobolanii
ratusnorvegicus
tu spărgeai semințe în fum și trăiai
senzația ireală că șubrezenia
îți urca ireversibil prin oase
ce slab erai ce zile roase
de-ntuneric
„n-avem sită avem roșii avem pită
cu brânză și fasole sleită”
strălucea periferia
prin ferestrele epocii pre-termopane
în cartierul Pipirig în zona Cambogia
rula noua revoluție culturală noaptea
viu ardeau imaginile foiletonului porno suedez
importat de patronii televiziunii locale
noii stăpâni ai orașului
cablat în anii ‘90 la satelit
după modelul socialist nordic
versiunea umană a modelului specialist
iată încă o idee imbecilă
circulând în lesă
fără stăpân
câte creiere ciobite în goana după coolness
a oribilei adolescențe
a oribilei obsolescențe
stupidului vis îi zici de-abia acum
adio
Ziua 14
în Vieux Port la Montreal întins pe iarbă
pe cerul guano tăiat de clădirea Expo 67
malign malformație deces și urmărești
zborul pescărușilor din colonia contaminată
mutanți în iahturi ce plutesc pe St Laurent
debrissticle goale și arii mizantropice
în amplificatoare e zonă industrială protejată
holograme la muzeu și tehnoștiință pe ecrane
turiștii alungă dincolo de rugină gândurile
urletul negru și pasărea în fine dispărea
cu gâtul ei prealung răsucit către mine
știai de agonia ei și n-ai făcut nimic
Ziua 15
Din Côte-des-Neiges cobori pe Van Horne către est, treci de
Park Avenue, dai în squat-urile cu anarhiști unde se țin party-uri
ilegale. Pentru orice îți trebuie o autorizație... E singurul loc
din oraș unde se mai fumează înăuntru. O bere e trei dolari, ai
fost o dată cu un prieten, după un concert de black metal și-un
ocol pe la Alexandra Platz. Să le povestești despre progresul tău
de săptămâna trecută pe linkedin. O trupă repetă într-o clădire
care va fi demolată, cea cu graffitti-urile Mama și House.
Sunt oneste, radicale și degeaba. Îi vor spulbera dezvoltatorii
imobiliari, sistematizatorii, urbaniștii, agenții de vânzări și
corporatiștii ca tine în căutare de apartamente echipate cu aer
condiționat și corpuri de mobilă mid-century modern. De ce nu
s-ar construi pe locul acesta o parcare uriașă cu plată, un mall
frumos? În aer, panouri publicitare cu invitații la Cavalia, Loto
Québec, casa populară Desjardins. La demisol, într-un spațiu
cu antichități, bătrânul te salută în italiană, pentru că insiști să
le spui tuturor că înțelegi italiana, când, de fapt, în copilărie ai
prins de la prezentatoarele superbe de pe Italia Uno intonația
cântată și câteva propoziții pe care le spui sigur pe tine, caști
gura ca un bou când zici bongiorno, crezând că-ți iese cântecul,
nu-ți iese nimic de fapt, la intrare afișe porno din anii șaptezeci,
telefoane vechi, statuete, un tonomat pe care-ți cere cinci mii,
icoane bizantine, Profetul răstignit pe-o cruce masivă într-un
KFC murdar, un tablou cu ex-ul cartograf trăgând o mârțoagă
muribundă, urmărit prin ordinator, prin prize, prin sateliți,
paranoia, veioze cu abajururi din catifea grea, mobilă veche
bisericească, ești un gușter paranoic rătăcit în gaura asta, îți
sare-n ochi un credenț cu sfori în loc de butoane lângă un sicriu
cu mânere de aur plin cu paie în care bătrânul își face siesta
după-masa când nu vin pelerini, când nu-și cere nimeni iertare
că-l deranjează. Vorbește în continuare, rostind cuvintele rar
și convingător, îl auzi în boxe, de data asta predică într-un grai
ucrainean galițian, pe care-l înțelegi perfect pentru că e aceeași
limbă înspăimântătoare la auzul căreia ți se blochează mușchii
faciali nopțile, când te trezești ghemuit cu gândul că cineva ți-a
răpit copiii sau că mama ar putea muri scufundată într-un râu,
undeva lângă oligofreni, dincolo de ștrec, împinsă din spate
de-un tip cu glugă neagră trasă peste față, te-ntorci, nu-l mai
vezi pe moșneag, continuă vorbăria în boxe, devine personal și
prietenos, te întreabă ce-ți fac părinții, unde lucrează, câți frați
ai, la ce școală merg copiii, dacă te rogi, întrebi mai mult pentru
tine – cui? – cine este Henry, îi răspunzi în română, în timp
ce cauți agitat sub un dagheroscop o imagine vie cu familia ta
din partea mamei, în curte la țară, în centrul ei străbunicul tău,
străbunica, bunicul, unicul Ivan Șmuleac, bând pe ascuns vinul
casei în șpais, cântând „Deshămați, băieți, caii”, acompaniat
de-o bandură, te frânge sfârșitul unei toamne îmbelșugate,
adormi în brațele mamei tale Natalka, deasupra duhul stră-stră-
străbunicii DomicellaGorczynski ocrotind vița de vie, lumea
ta întreagă. Ce povești, ce onomastică, ce gol în sufletul tău
minuscul după plecarea lor... Remușcarea că ți-ai părăsit familia
când durerea și moartea loveau sec în casă. Ai pierdut proiecția
ciudată din camera obscură a bătrânului sfinx, se prăbușesc
statuile civilizației tale, chiar ai crezut vreodată că lucrurile
rămân cioplite în timp Bătrânul a dispărut între obiectele
vintage, sforăie macabru, o gheară de găină și-o lumină oarbă
te ghidează spre ieșire, strahul intră în oase, miroase discret
a tămâie, te împiedici în praporele căzute, ieși afară, ușa se
blochează automat în spatele tău, buimac, nu-ți poți stăpâni
plânsul, îți continui traseul, aberantele căutări antieroice,
treci de lutierul francez, de clădirea Peur, aflată lângă podul spre
Rosemont.
Te oprești în parcul Lhasa de Sela. Nici un cunoscut. Pe placa
comemorativă scrie că locuia în apropiere înainte să moară. Ce
trist e să te duci pe întâi ianuarie, la treizeci și opt de ani. Ai tăi
și-au făcut prieteni aici. Unde dracu’ vrei să te cari?
(din Mile End)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
