Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în fiecare săptămână, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum.
Claudiu Komartin s-a născut pe 7 august 1983 în București. Scrie poezie, dar este și autorul a două texte în colaborare după care au fost montate spectacole de teatru; coautor, împreună cu Radu Vancu, a trei antologii de poezie contemporană; editor a peste 80 de volume și traducător a mai multe cărți din franceză și engleză. Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
A debutat editorial în 2003 cu volumul păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea, București), pentru care i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2004), Premiul pentru debut al revistei România literară (2004) și Premiul „Iustin Panța” pentru debut în poezie (2004). Urmează cărțile de poezie: Circul domestic (Editura Cartea Românească, București, 2005 – Premiul Academiei Române pentru poezie); Un anotimp în Berceni (Editura Cartier, Chișinău, 2009, 2010); Dezmembrați (semnat cu heteronimul Adriana Carrasco; Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2015); Undwirwerden die Maschinenfür uns weinenlassen (antologie bilingvă, traducere în limba germană de Georg Aescht; Edition Korrespondenzen, Viena, 2012); cobalt (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2013); Vrpcepotaman za balu mesa (traducere în limba sârbă de Ljubinka Stankov Perinac; Belgrad, Treći Trg, 2015); Bir Garip Roman (traducere în limba turcă de Gökçenur Ç.; Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015); Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (Editura Cartier, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură; Premiul „Cartea de poezie a anului 2017” acordat la Festivalul Național „George Bacovia”; Premiul „PEN România”); kобалт (traducere în limba bulgară de Lora Nenkovska; Издателство за поезия ДА [Editura de poezie DA], Sofia, 2017).
Este prezent cu grupaje de poezie în volumele colective: Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura AXA, Botoșani, 2010) și Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (1999-2017) (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017). Are colaborări la revistele: Vatra, Timpul, Adevărul literar și artistic, Ziarul de duminică, Luceafărul, Tribuna, Steaua, Tomis etc.
Vizionară, dar și livrescă în primele cărți, poezia lui Claudiu Komartin se transformă, începând cu volumul cobalt, „într-un mecanism de sondare a răului în formele sale cele mai actuale” (Cezar Gheorghe). Poetul pune în centrul textelor sale un personaj marcat de angoasa existențială, urmărit de gândul sinuciderii, trăind acutul sentiment (cum bine observa Doris Mironescu) al „lipsei de temei ontologic” („Eu sunt copilul cutremurului/ cea expulzată direct dintre dărâmături,/ fără ursitoare și bufnițe înțelepte/ la căpătâi, țâșnind/ din uterul mamei mele/ ca dintr-un morman de moloz/ în care se-ncurcă șomoioage de păr,/ păpuși dezmembrate, cabluri, placente/ eu sunt ruptura din orice context”). E un răzvrătit acest personaj, revolta sa fiind îndreptată atât împotriva propriei interiorități, cât și contra tuturor nedreptăților și inepțiilor lumii. De cele mai multe ori, limbajul este violent, tranșant, de o duritate covârșitoare, iar unele imagini, specifice zonelor marginale ale existenței, sunt năucitor de tari. Și doar arareori (cu precădere, atunci când sunt evocați prieteni poeți trecuți dincolo) se insinuează printre aceste versuri rebele imagini de un lirism covârșitor („Zestrea ta de aur, Mariana Marin – și soarele ca o rană/ împroșcând perdeluțele trase în grabă/ peste geamul de la care te-ai aruncat”). Este, de fapt, în poezia lui Claudiu Komartin ceea ce O. Nimigean numește „un balans hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare, cu momente de un lirism curățat de orice impuritate, străin de orice polizare estetizantă, precis și intens, transgresiv și lucid, care-ți face pielea de găină”. (Prezentare Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Păpușarul (2)
mai e un drog de asimilat înainte ca el să îți simtă cu-
tremurarea
scriam adineauri
sfârșindu-mă lent într-un compost care altfel
îmi zic
emană numai lucruri folositoare
pentru cel care l-a inventat: căldură curaj căldură
curaj căldură
despre felurile în care mă îmbărbătez pentru
scrierea unui poem cald nici nu mai poate fi vorba acum
poate doar despre chipul în care mă trezesc
într-o noapte lovit de mâinile goale ale unui boxer
și ceva terifiant îmi îndreaptă pașii spre bucătărie
cum trec printr-o mie de probe primejdioase
și-acolo
pe gresia strălucitoare îl găsesc pe nenorocitul de păpușar
strivind cu un papuc negru niște insecte mici
rozalii
cu chipuri și tonsuri familiare
o rup la fugă printr-un oraș negru traversez un oraș verde
iau trenul de marfă până ajung la capăt
în orașul galben al putrezirii
cu ascunzătorile năclăite de spaimă
joc într-un scurt-metraj în care totul se improvizează
și fiindcă nu mi se dă nici o replică
și fiindcă mi-e rușine să spun tot ce îmi trece prin cap
îmi găuresc țeasta cu un burghiu
în așteptarea domnului păpușar
(din păpușarul și alte insomnii)
Black Butterfly
nu vreau să mă gândesc la oameni
iubirea lor e un fluture negru
cu aripile întinse
ce se așază pe fruntea unui gimnast paralizat
stă zile întregi acolo
privindu-l în ochi cu tandrețe
își înfige trompa în țesuturile cele mai moi
se amuză ca un copil
își înfige trompa și râde
își înfige trompa și râde
în soarele năucitor.
(din Un anotimp în Berceni)
Crampa și cearcănul
„Sunt luni în care nu câștig nici cât să pot
muri”, zice fără să-și ridice privirea din pământ, iar eu tac
și dau din cap sperând să nu fie nevoie
să spun banalitățile crase prin care
oamenii își oferă asigurări că se-ascultă sau
că sunt solidari. Narațiunea spune că meserii
concrete făcute cândva de oameni concreți
au fost înlocuite de mașini – și asta continuă de la an
la an. Cu siguranță de vină nu-i Viorica,
prințesă de câțiva ani în împărăția lui Ciuciulete,
tot mai trecută, mai obosită, cărând cu un cărucior
improvizat cam tot ce se poate căra
spre firmele dubioase care îți dau ceva mărunțiș
pentru plastic sau sticlă –
Viorica, „altădată un cur de cinci stele”, mă asigura
vechiul meu coleg Breazu, centură neagră,
mare amator de bătăi în drumul dinspre liceu spre
sala de net, astăzi agent de asigurări și tatăl
a cinci jigodii pe care sigur o să-i omoare
într-o noapte cu ranga.
E aproape dimineață când mă gândesc la ei,
în special la Viorica, dar ce știu eu? – sunt un tehnician
mărunt al instinctului și-al opacității
pentru că am barbă și țin minte aproape tot. Geometrii
flexibile, forme de cunoaștere extinse cu sălbăticie, dar
totuși ceva îmi lipsește, și nu sunt aripile alea
de lemn cu care-am sperat cândva să.
În fine, totul e mai mult sau mai puțin la voia întâmplării,
notez, cu gândul la textul sălciu sarcastic necruțător
pe care-l voi scrie despre măreața patrie
despre mătreața patriei – după care pornesc
voinicește să-mi cumpăr câteva beri.
Mă gândesc la Viorica și la următoarea postare pe
facebook – nu, nu va fi un text social, angajat,
nici o glumiță pe marginea tevaturii
politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i
mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri
ai generației viitoare. Pe băieții puri și duri care
luminează înfumurați cu un neon deasupra capului
pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –
treaba lor, eu oricum iluzii nu mai îmi fac.
Afară s-a mai răcit, culeg rarele zgomote ale nopții și
chiar că nu-mi folosesc la nimic – oare ce-o face Viorica,
al cărei cur, s-o recunoaștem, e acum de maxim trei stele?
Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,
foamea, acest ultim avanpost al frumuseții.
E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult
cu urechea ciulită motoarele care pregătesc înălțarea.
(din Maeștrii unei arte muribunde)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
