Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Laureată a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA (2001) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Constanța Buzea s-a născut pe data de 29 martie 1941 la București. După absolvirea Facultățiide Filologie a Universității din București, afost redactor la revistele „Amfiteatru” (1974-1989) și „România literară”(1990-2012).
A debutat în presă în anul 1957, publicând un grupaj de versuri în revista „Tânărul scriitor”. Prima carte, De pe pământ, îi apare în 1963, la Editura pentru Literatură. A publicat volumele de poezie:La ritmul naturii (Editura pentru Literatură, București, 1966); Norii (Editura pentru Literatură, București, 1968); Agonice (Editura Eminescu, București, 1970); Coline (Editura Cartea Românească, București, 1970); Sala nervilor (Editura Cartea Românească, București, 1971); Leac pentru îngeri (Editura Albatros, București, 1972); Răsad de spini (Editura Cartea Românească, București, 1973); Pasteluri (Editura Albatros, București, 1974); Ape cu plute (Editura Cartea Românească, București, 1975); Limanul orei(Editura Eminescu, București, 1976); Poeme (Editura Albatros, București, 1977); Ploi de piatră (Editura Albatros, București, 1979); Umbră pentru cer (Editura Albatros, București, 1981); Planta memorie(Editura Cartea Românească, București, 1985); Pietre sălbatice (Editura Cartea Românească, București, 1988); Ultima Thule (Editura Cartea Românească, București, 1990); Pelerinaj (Editura Cartea Românească, București, 1997); Netrăitele (Editura Vinea, București, 2004); Netrăitele II (Editura Vinea, București, 2008). Se stinge din viață pe 31 august 2012 la București.
Încă de la debut, poezia Constanței Buzea se remarcă prin „sensibilitate delicată, tandrețe a apropierii de lucruri, bucurie a împlinirii erotice exprimată într-un discurs echilibrat-confesiv, visător-melancolic, cu un calm «domestic» de stăpână a micului spațiu conjugal” (Ion Pop), printr-o atitudine contemplativă ce anulează senzualitatea, toate transpuse în ritmuri „solemn-muzicale, grav-melifluente” (Nicolae Manolescu). Pe parcurs însă, poeta înclină tot mai mult către un lirism al frustrării și suferinței, al vulnerabilității și al resemnării de sorginte religioasă, iar expresia poetică devine tot mai concentrată, aproape gnomică. Cele peste douăzeci de volume de poezie ale Constanței Buzea construiesc, de fapt, o biografie lirică, biografia unei voci feminine ce trăiește toată diversitatea de stări ce-și au originile în iubire, de la bucuria așteptării și a împlinirii la agonia pierderii sau a inacceptării.
Fisura
L-am văzut privind afară
L-am acoperit, l-am închis, l-am sufocat
Dar el privea tot într-o parte
Ieșind prin fereastră
Vedea pe mine punându-mă să văd
Ochii mei erau fisura către grădină
Către lumina zăpezii
Palmele pe ochi mi le-am pus
Degetele în ochi mi le-am vârât
Dar degeaba
El continua atent să se uite
În aceeași direcție
Gândind priveliștea albă
Calul lopătând în ninsoare
Înconjurat de lumină
L-am văzut privind ostenindu-mă
Sufocându-mă cu puterea lui de a vedea
Ceea ce eu nu mai puteam suporta
Prin mine pe mine punându-mă să văd
Gândind la fără de capăt priveliștea
Zăpezii
Calul lopătând și el
Cu numai numele vederii lui văzând
În prelungirea țurțurilor care
Din nepăsare se făcură dând de pământ
Cu cel ce le plângea cu tot
Cu cal cu tot cu mine care vedeam
Gândindu-mă fără scăpare
Că el privește afară și vede un cal
Lopătând
MUZEUL INDESCIFRABIL
1
sunt săli în memorie
lungi galerii de tablouri
timp scufundat în culori
sunt săli carnivore
răscruci coridoare și scări
către poduri
și turnuri înguste și trepte de gresii
străvechi acoperișuri și țigle intacte
și funii sunt
umbre de viță sălbatică
împachetând castele și case umile
ca pe corăbii încremenite-n
coșmarele mării
timp scufundat
curajul meu stă în trecut
întreg și atent și pândind
uscat în septembrie calmul
în care senină să mor
timp scufundat timp distrus
stricând echilibrul secundei fragile
ce lin din prezent mă gonește
mă naște și mă părăsește
la ușa muzeului
ca lângă o gură feroce
2
mă răsucesc
în răscruce
așteptând să apari și să intri
în trupul numelui tău
să te văd să-ți vorbesc în răscruce
despre răscruce
ca despre o răstignire
imaginându-mi cât nu ești
copac suferind emanând cleiul său
agonia
și un copil culegând cu buze moi
ceara sălcie și chihlimbarul
și fără foame trist mestecând
3
să mori în septembrie
plâns dizolvând crusta de pulberi
cearcănul plin de noroaie
dar și de un umed polen
dintr-o vârstă a vârstelor
ce ni se amână noi refuzând
să trăim într-un fals
iată că nu mai trăim
ci culegem cu buzele altora
ceara
4
cine nu simte din timp
propria astupare cândva cu pământ
așa începi muzica morții
mult înainte de-a fi părăsit
născut la ușa muzeului indescifrabil
în care se pierd lumi întregi
circumscrise sfericei lumi
așa începi muzica și vindecarea
iluzia precum culoarea infernului ei
de umbroase nuanțe
în duhul lor clipa fragilă încearcă
încearcă și izbutește o naștere
o ispășire
5
în necunoscut
explozia cărnii care sperase
să rabde mai mult amânându-și viața
și moartea
când viața când moartea
explozia cărnii materne
plătind prin uitare în eternitate
prețul
memoria mută
păstrând totuși gustul tumultuos
bărbătesc al întâlnirii cu numele
cu simpla cenușă
6
fusese sărutul alb
al unor buze curate
fusese liniștea neputinței
celui ce știe tot
fusese durata-mplinirii în somn
într-o cetate departe de capătul lumii
în somn întâlnirea cu soarta
și care simplifică prin oprire
drumul nostru în labirint
prin oprire soarta
ce nu e întunecată nici aurie
ci pură căruntă ca sarea
7
ca-n somn în răscruce mă răsucesc
nervii mi-i zvântă o ploaie ce nu e
umbrire sub norii curgând
o ploaie începe-n septembrie când
și ție ți-a fost dat să treci
ca o pasăre arsă peste pustiu
din lumea ta în lumea unei prăpăstii
cât de prezent puteai fi în plutire
necunoscut până la transparență
eu așteptând și după sosire
să mi se arate trupul
numelui tău
ca-n somn peste umbră plop amețit
amar în singurătate
umbră-n septembrie sângele meu
semănând cu o iarbă de fier
imaginându-mi orice
într-o cetate aidoma celei ce este
de-a pururi fiind la capătul lumii
despre trupul numelui tău
în care intri ca-ntr-o răscruce
și-n care urci ca-ntr-o prăpastie vie
cu nervii sunând a uscate de apă
căderi
8
aștept și sosești
cum oare altfel împodobit ca zburătorii
privind prin mine ca printr-un cer
cu milă răscrucea
cu mila aversiunii alb cum e mai rău
alb înotând și dintr-o dată
surpriza fisurii cuvintele tale intrând
cu sfială omenească în șuvoiul acid
al cuvintelor mele
9
un miros de pânză curată
de pâine necoaptă de abur
arome de clei de cireș și de var în
septembrie când calm
pomul cuprins de rugină se lasă tăiat
împânzit de furnici și plânge
înduioșarea lui umbrind un copil
care vine revine să rupă cu gura decorul
zeul sevei miroase la fel…
Nervi
Cuvinte, cuvinte și-o pasăre lină în minte.
De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte.
Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s vineți.
Iubire, iubire, când viața, când moartea revine-ți
Cu mine, cu mine, o șansă ce nu se revarsă.
Cu tine, cu tine, lumină de ceară nearsă.
De fosfor, de fosfor, de nervi răzvrătiți ne e boala.
Și totuși, și totuși, tot nouă ni-e dată sfiala.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
