Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Ion Pop își începe articolul despre Cristian Simionescu din Poezia românească neomodernistă cu următoarea constatare: „Cristian Simionescu nu se află printre numele des citate ale generației sale, și e o mare nedreptate. /…/ Discreția omului rămas în provincia moldavă și refuzul consecvent de a participa la marile ceremonialuri publice, mai mult sau mai puțin oficializate, ale poeziei l-au menținut într-un spațiu de penumbră pe care valoarea reală a scrisului său îl contrazice flagrant”. Poetul născut în s. Hlipiceni, jud. Botoșani, pe 21 iulie 1939 este, într-adevăr, printre „cei mai discreți și mai reținuți autori ai promoției sale” (Claudiu Komartin). În 1966 a absolvit facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu o teză despre proza lui Mihai Eminescu. Stabilit în Bârlad (1967), a fost profesor în învățământul gimnazial (1967-1982), inițiator al Cercului de creație literară și presă (1982-2002). A debutat editorial în 1970, cu volumul Tabu (Editura Cartea Românească, București), apoi, timp de zece ani, a fost interzis de cenzura comunistă. În 1983 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. A colaborat la reviste precum: „Cronica”; „Dacia literară”; „Hyperion – Caiete botoșănene”; „Luceafărul”; „Poesis”; „România literară”.
A mai publicat volumele de poezie: Vicleniile oceanului (Editura Cartea Românească, București, 1980); Maratonul (Editura Cartea Românească, București, 1985); Insula (Editura Cartea Românească, București, 1988); Poezii (Editura Vitruviu, București, 1997; colecția de poezii îngrijită de Mircea Ciobanu); Ținutul bufonilor (Editura Junimea, Iași, 2001; colecția „Dictatură și scriitură”, îngrijită de Cezar Ivănescu).
În 2009 i-a fost decernat Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA, devenind cetățean de onoare al municipiului Botoșani.
S-a stins din viață pe 13 noiembrie 2018, la Bârlad.
Cristian Simionescu scrie o poezie „cu tendințe mai degrabă ermetizante” (Ion Pop), cultivă o estetică a contrastelor pentru a prezenta, în tonalități satirice, de multe ori, o lume pe dos, dominată de confuzia dintre mască și fața adevărată, de înclinarea către absurd și grotesc. Claudiu Komartin îl numește „maestru al deriziunii și autoderiziunii”. Autor de „formidabile roluri dramatice în care străluceau în morbiditatea și enigma vieții lor Mimul, Arhitectul, Striax, Bufonul, Blasfem, Candidul, Domnul Swift, toți oaspeți întunecați, prăbușiți în sine ai poeziei sale, arhetipuri ale naturii umane care nu vrea decât să nu piară, în vreme ce joacă roluri cu măști pe față” (Nicolae Coande), Cristian Simionescu este poetul care, odată redescoperit, va schimba configurarea canonului poetic românesc contemporan.
E limpede
E limpede că poetul duios e o hahaleră?
Nu că-i o vină și o rușine să fii duios,
dar neatent poți confunda lupul împăiat cu cel adevărat.
Poetul duios este ca junele care sare coarda
în fața ologului.
E limpede că poetul duios
mănâncă din vorbe carnea de vrăbioară
și mușcă din aripa ce fala zborului era? Aha!
E limpede că poetul duios
se veselește inocent lipăind
pe lângă spital?
E limpede că poetul duios
o mituiește pe iubita și pe mama sa? Aha!
Ora nudului
Sarcastic bate ora,
sunetele cad pe trepte, moi ca blănurile
poduri în oglinzile apei fac arte,
undeva din cenușă apare
capul de ghips al dementului și surâde.
Nu poți să taci de tot, nu!
auzi cuvântul Nu cum se dezbracă.
***
Nu te-nşela că zbârciturile şi fălcile
coborâte sunt lăcaşe de seninătate. Pari un bariton
scâncind ca o moronosiţă, atât de măsluită
e Vocea ta. E timpul să-ţimărturiseşti nenorocirea:
pribegirea prin viaţa care trecu, urmărind o picătură în ocean –
poţi înnebuni dacă nu eşti copt pentru această întâlnire
cu fostele tale petreceri, evenimente şi doxe. Şterge-ţi
zeama din barbă, bătrâne! Primeneşte-te. Apără-te
de riscul de-a fi un bătrân caraghios. Să rămâi
un bătrân lup marin, în odaia suferinţei tale.
Când în singurătate, te lipeşti ghemuit
de patul tău, pune jos un cub de zahăr,
puţină miere şi odaia ta va fi populată
de furnici. Oricum, când sunt fiinţe vii mai multe,
noaptea-i mai puţin tragică,
încheieturile dor mai puţin.
Masca de gaze
S-au sărutat și cu masca de gaze pe figură
S-au săturat?
Meduzele cad una peste alta
și totuși – în minte – le ordonez,
ca și cum totul e în ordine.
Am treburi mai grave, așa că micile neajunsuri
și disconforturi nu mă torturează. Le iau așa cum sunt.
Uneori curenții calzi sunt mai blânzi (când ești și tracasat)
decât istoria care ne regulează în fiecare clipă
rupându-ne viața, care să nu mai țină cont de nimic
Deci, nu-ți arăta rănile
Și vezi ce poți dărui ție însuți și altora
Fă daruri, fă-ți daruri,
altfel poți căpia!
Nu-i nevoie să plângi, ia taurul de coarne
că nu se poate să stai de vorbă cu Dumnealui față în față
și să vorbiți, să aveți dialog, să-l bați pe umăr...
Cum de mai aud prin chaos șoapta lui Pater?
Biciuit de atâtea ori, fără să țipi
și tu poți fi numită ființă
sau mai puțin decât o ființă
sau mai mult?
Mai măruntă decât o sulă de cusut sacii sisifici
de piele și de pânză
În mine mai există un om pe care încă nu l-am văzut.
Sufletul tău cald ca o piele de cal?
Nu știu cine m-a rănit, nu-l văd niciodată
pe cel care-mi linge rănile –
Cine mi-a trăit viața
care a rămas în urmă?
Această mică rușine
Te mai doare câte ceva. Iei hapuri, mai merge.
Visezi urât. Ce faci, bătrâne, cu sistemul nervos?
Ei, mai iei un rachiu, un vin.
Mai cade inima pe gânduri, iei un rachiu, un vin, mai trece.
Te mai hulește cineva, mai rabzi pizmuiala,
lumea-i anevoioasă. Te iei cu lumea, mai trece!
Îți face găgăuță, hlizindu-se,
un gest barbar, te scălâmbă,
ei, lumea se purifică încă. Mai uiți, mai trece.
Îți mai pune câte unul piedică
se mai joacă omul, nu-i viața doar
pentru mâhnire și silă. Mai trece.
Eu însumi am văzut un tip –
dar ce tip! Mâncase vita cu tot cu făt.
Rușinat peste poate, i-am spus:
„Ce faci, bătrâne, ce faci cu gândirea, te lasă?
Mai iei un vin, mai iei hapuri,
mai iei bun-simț, mai trece”.
Dar vine cineva odată și-ți pune laba pe dinți,
te calcă pe ficat și nici nu spune măcar:
pardon și scuze. Ei bine, asta nu trece!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
