Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în fiecare săptămână, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum
Cristina Stancu s-a născut în 1990. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat poezie în revista „Paradigma” și pe site-ul Subcapitol și traduceri din limba franceză în revista „Poesis internațional”. A mai colaborat cu revista „Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste” și face și ilustrații.
În 2017, a debutat cu volumul de versuri teritorii (București, Editura Tracus Arte), pentru care a fost distinsă cu: Premiul Național de Debut în Poezie „Iustin Panța” (2017) și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2018).
Cristina Stancu este o poetă discretă. Nu participă foarte des la lecturi publice sau festivaluri, nu a acordat până acum decât două-trei interviuri, este foarte parcimonioasă în a-și publica poemele. Ea scrie însă o poezie cu o forță de pătrundere cum rar întâlnești, o poezie a unor teritorii „crepusculare, câteodată apocaliptice, populate de o umanitate bântuită de anxietăți, neliniști thanatice /…/, o poezie introspectivă, care nu ezită adesea să aducă la suprafață vegetații sufletești pline de stranietate, o poezie crudă uneori ca o operație fără anestezie și o scrie convingător, evitând gesticulația zgomotoasă și patetismul. În versurile ei nu se urlă niciodată, dar se scrâșnește tot timpul din dinți” (Octavian Soviany). În poemele din teritorii, „exercițiul interiorității și referința culturală se stimulează reciproc”, punând în lumină „pelicula agresiv-negativă” care acoperă realitatea (Andreea Pop).
Într-o cronică din „Euphorion”, Rita Chirian afirmă că laureata ediției 2018 a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM „este una dintre cele mai interesante apariții poetice ale ultimilor ani. Fără a fi un creier poetic, este o inimă; este o inimă industrială, care pompează sânge, artificial și fierbinte, în carcase virtuale. Deloc atentă la poezia fără gravitații emoționale ale contingentului ei, ea creează fotografia unor teritorii în care lipsei, singurătății, alienării, mecanicizării li se opune, subteran, o forță poetică redutabilă”.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
***
cadre fixe din interiorul muzeului după ce
vizitatorii pulverizați au curs în fața
exponatelor din vitrine.
apoi jos ceva maroniu
închegat – așa se intră în istorie.
după ce-am privit înregistrarea
noi cei de-afară am crezut că putem schimba
modul în care ne urâm.
(în furtuna de zăpadă de afară poeți arabi sunt executați
pentru poezie twitter păreri și ton ridicat în cafenele.
în lumea liberă o fetiță de zece ani
încearcă să-și vândă bunicii
pe ebay. pace.)
în casa din mijlocul câmpiei dincolo de gardul verde și
de grădina de trandafiri dincolo de poezia lui ashraffayadh
despre oameni și pâine dincolo de luminile
rapide ale șoselei nu sunt colaje despre moarte
ci timp nefolosit despre care
nu putem vorbi.
***
cineva a fotografiat rafturi dintr-un fost spital de nebuni.
pacienții nu au fost îngropați ci incinerați și
puși în cutii de conserve. au fost aranjați într-un dulap
încuiat unde au rămas neetichetați zeci de ani:
când gemenții au început să urle tot ce voiau era să fugă
de magician papagal iepure și de cei care-i forțau să stea
pe loc și să se uite. nu știau de ce oamenii
mari le făceau asta râzând:
eram un corp din care cădeau chestii așa cum ai ține
de mână o sperietoare de ciori pe care
nu o mai iubești de mult
și ea știe.
***
ne-am privit mâinile și sunt sigură
că ne-am imaginat amândoi
în aceeași secundă nimicul desenând halbe pline
departe în univers
din viețile noastre gata trăite
inutile
ca un greier strivit de tractor:
bunicul adormise într-un carusel de spital care hârâia.
bunica devenise o statuetă decolorată cu gura deschisă.
aș fi vrut să le spun că așa arată moartea care
îi îngrozea:
când privești un zid și se aud numai picături
la intervale regulate
ești o perfuzie și nu te mai zbați.
cineva are nevoie să fii distorsionat într-o amintire.
n-ai nimic împotrivă
dacă nu ți se cere să fii de acord.
***
vis: fata aleargă către groapă. la marginea ei
se aruncă dar bărbatul o apucă de braț. cad
amândoi. de fapt un bloc construit înăuntrul
pământului. ea s-a aruncat în pământ de pe acoperiș.
vis: încăpere fără ușă. pereți cu rafturi pline de flori
mici din plastic. tu în mijloc pe masa-pat la
jumătatea înălțimii dintre podea și tavan. senzația
de încăpător sufocant sau atmosfera sigilată a unei
camere-sicriu unde trebuie doar să privești.
vis: imaginea clară a ultimului etaj și uriașa treaptă lipsă
peste care ceilalți săreau și se întorceau la tine
ca într-un joc. totul plutea în jurul acestui spațiu
gol lângă care te-ai așezat
și ai așteptat.
vis: privești pe fereastră o vezi mergând în patru labe prin
grădină pipăind agitată pământul. o secundă și e
lângă tine. are o găleată în mână. un animal spune
că ți-a căutat pietre. e vocea unui idiot.
ai nevoie să-i mângâi demența. ea se târăște dintr-un
colț în altul crezând că e pentru tine și nu
o poți opri.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
