GALERIA CU POEȚI: Dan Bogdan Hanu. Poezia-labirint

Dan Bogdan Hanu s-a născut pe 24 mai 1962 în Rădăuți. Și-a făcut studiile primare, gimnaziale și liceale la Bacău. A absolvit Facultatea de Geografie-Geologie, Secția de Inginerie Geofizică a Universității din București. În 1999 și-a luat doctoratul la aceeași universitate. Este membru al Societății Române de Geofizică, membru al Society of Exploration Geophysicists, Tulsa, Oklahoma, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cadru didactic la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

A colaborat la revistele: „Antiteze”, „Ateneu”, „Bucovina literară”, „Caiete medieșene”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare” (unde, în perioada septembrie 1999 – aprilie 2002 susține o rubrica de critică a debuturilor, iar din mai 2002, o rubrică de critică de poezie), „Cronica”, „Dacia literară”, „Discobolul”, „Euphorion”, „Ex Ponto”, „Hyperion”, „Însemnări ieșene”, „Kitej-grad” (revistă a comunității rușilor lipoveni din România, unde apare cu poeme traduse în limba rusă), „Luceafărul”, „Meridian 27” (supliment cultural al „Ziarului de Bacău”), „Paradigma”, „Poezia”, „Poesis”, „România literară”, „Tomis”, „Vatra”, „Viața Românească”, „Vitraliu”, „Ziua literară”.

În anul 1999, debutează editorial cu volumul de versuri Vindecarea de simetrie (Editura Cronica, Iași), pentru care, în ianuarie 2000, obține Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. A mai publicat volumele de poezie: Portret în cuțit (Editura Vinea, București, 2001); Cartea invaziilor (Editura Vinea, București, 2004). Este autorul jurnalului Eyeless in Paris (Editura Vinea, București,2006).

Este prezent cu grupaje de poeme în antologiile: Biblioteca revistei „Convorbiri literare” pe 2002 (Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2003); Dosarul Cenaclului EURIDICE, vol. I (Editura ZIUA, București, 2003); Ateneul scriitorilor (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacǎu, 2008); Poemele Iașilor (Editura Alfa, Iași, 2008); Noaptea condeierilor (Editura Cronica, Iași, 2008); Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura AXA, Botoșani, 2010); Dirijabilul de hârtie. Antologia de poezie a revistei „Vatra” 1971-2011 (Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2011); Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (Casa de Editură MAX BLECHER, Bistrița, 2017).

Dan Bogdan Hanu este laureat al mai multor premii literare: Premiul pentru poezie al Societății Culturale „Junimea ‘90” (1993); Premiul Editurii Cronica pentru manuscrisul volumului Vindecarea de simetrie (1999); Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2000; Premiul revistei „Tomis” și al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, la a VII-a ediție a Colocviilor Tomitane (2001); Premiul „George Bacovia” pentru poezie, acordat de revista „Ateneu” (2003); Premiul pentru poezie pentru anul 2003 oferit de revista electronică „Clouds Magazine”, New York.

Produs al „contemplației pe jumătate livrești, pe jumătate baroce”, născută „dintr-o acută și în același timp detașat-ironică asumare a realului” (Mircea A. Diaconu), poezia lui Dan Bogdan Hanu copleșește prin desfășurarea în flux continuu a imaginilor construite cu migală, asemenea unor dantelării textuale. Angoase, alienări, crize, obsesii se întrunesc în rețele complicate, relevând „panorame panicate” (Al. Cistelecan) ale realităților moderne.

Poem în absența lui M. Iv. (și a ceva mai bun de făcut)

să fie invocarea persistentă a unui anume trecut

– pe care, dacă am putea-o transpune în sunete,

am asurzi, ca în vecinătatea iminentă a unei uriașe cascade –

un impas, un nod al timpului, o involuntară uimire

pulsată concentric în mereu același prezent,

– difuz, de altfel, ca lumina într-o pictură impresionistă –

osatura încă palpabilă a unui hotar calcinat printre aparențe,

ca atunci când, orbecăind printr-un pod de mult uitat,

cu sugrumate și îngropate iluzii rămase acolo fără a mai fi continuate cumva,

ne-am opri deodată, cu mâna parcă umbrită de o irepetabilă boală

– ca și când nu ar mai fi cu putință precizarea propriului ei contur –

ca și cum ar face deja parte din masa aceea de obiecte inutile

– străină, deci, de ceea ce am putea gândi

sau ne-am putea închipui în acele clipe, cu respirația întreruptă,

ca o treaptă banală și de atâtea ori călcată încât

obișnuința să fi distrus toată reprezentarea reală a acelei trepte,

și această treaptă să ne dăm brusc seama că este ultima,

după care ceața să pună capăt oricărui urcuș posibil

și oricărei întâmplări care s-ar mai putea rostogoli de mai sus

(dar oare ce ar putea să existe mai sus?) –

și am simți că dincolo, la o scăpărare de chibrit, se petrece același lucru,

adică o mână identică, suspendată în mecanica aceluiași gest,

întinsă și ea, îngheață în fatalitatea aceluiași refuz,

pentru că nu, nu e firesc, nu mai putem atinge timpul prin care am trecut

sau care ne-a străbătut el pe noi – precum vântul o încăpere cu ușile deschise,

uitate din neglijență sau poate pentru a împrospăta aerul vâscos

cuibărit acolo după atâția ani de când nu mai trecuse nimeni –

și acum totul e ca și când am încerca să privim într-o oglindă,

dar în alt fel decât am făcut-o cu oglinzile în care ne-am privit toată viața,

într-o oglindă care să se deschidă ca o fereastră

și ușor, într-un târziu, să ne dăm seama că am intrat deja într-o poveste neterminată.

(iulie 1997)

                                            (din Vindecarea de simetrie)

Blackwater Park

dacă îți faci hamac din resturi de fraze și cifre rămase de pe o zi pe alta

de prin manuscrise mototolite sau liste de cumpărături neonorate, aruncate

prin curțile atelierelor de prelucrare a nostalgiei și de modeling al pasiunii, al sufletului

până la urmă, că pasiunea e gaura – Doamne iartă-mă că nu mă gândesc la prostii – prin care

se vede sufletul, prin care sufletul vine, nu pe lume, că el e în lume de mult timp, da așa,

pur și simplu, vine și te mai trage de mânecă, dacă mai apuci să te și legeni în el

și să te zgâiești de acolo peste oraș, vei vedea o adunătură de țevi prin care vântul suflă

cu grabă, de se aud tot soiul de sunete cunoscute de când lumea. sunete ce pot fi voci,

țipete, dar parcă cel mai mult și mai mult, urlete. ești în Blackwater Park

și de aici se vede chiar și ce n-ar trebui niciodată văzut. cineva care îmi poartă numele și urmele nu reușește să ajungă la niciuna din întâlnirile mele. îi lipsește umbra. aici totul se poate împrumuta,

afară de umbră. aici știi că, oricând, dacă te vei da cu doi pași sau mai mulți înapoi,

ceea ce ai în față nu poate fi opera ta. aici, până și-un Saussure s-ar simți, clar, un obscur.

ți-am mai spus, orașele așezate pe străzi în pantă sunt precum marile curtezane, se dezvăluie

și se ascund în același timp. niciodată nu știi unde te vei găsi

peste câteva clipe.

pe lângă ele, toate celelalte par niște tunele de cârtiță, iar ferestrele lor, bucățele de mice

împrăștiate pe tencuiala murdară, lăsată la nocturna discreție a șoarecilor.

iar pe pereți, umbra lu’ unu de-i zice Nietzsche.

așa că, mai bine așează-te pe un scaun și, cu spatele la tot ce ți s-ar putea întâmpla,

apucă-te să bifezi bucățile de cer care dispar în fiecare noapte.

și nu te mai hlizi, uită-te, ai capul ușor turtit, ai început să semeni cu Pământul,

zici că e polul nord, că polul sud săracu’ a murit demult, fie-i gheața subțire.

de aici, din Blackwater Park, se vede tot ce încearcă să-i înșele vigilența. altfel spus,

tot ce ne-a mai rămas de făcut. printre trunchiuri zdrelite și zdrențuite ca zăbrelele

mâncate de rugină, se întrezăresc uneori sclipiri care pot fi ochii vizitatorilor ocazionali

sau jerbe de scântei când mințile lor sînt locuite de unul și același gând, mare și înălțător.

scuipi în sân și îți spui: Doamne, ce bine că dorm.

alteori, când întind între arbori afișe imense, totul prinde să se întunece

aici, în Blackwater Park și se instalează chiar o intimitate fără cusur. asta dacă nu știi

că zgomotul ușilor a încetat demult să mai fie telecomanda singurătății. ar fi semn

că s-a plictisit să tot măsoare aceleași povești și se pregătește să se lase la fundul sufletului,

să amorțească acolo ca mâlul. au mai rămas câteva obiceiuri vechi, arată ca niște mogâldețe

încovoiate ce apar rareori pe la ferestre. uite cu ce ne ocupăm noi! Doamne, iartă-ne

că stăm pe afară și înăuntru e boală. altfel, suntem cu toții de acord că lumea e bolnavă,

deși fiecare, luat în parte, nu are nimic. decât cu cel întâlnit. suntem de acord

că suspansul crește și aerul începe să pută. morții sînt invizibili, iubito. oricât de bine au fost

îngropați și de creștinește, amintirea e un necrofag neobosit. după ultimele știri, ar fi chiar necrofil.

suntem de acord. doar că acolo unde puțini respiră regulat, celorlalți fețele li se tumefiază,

li se cianozează, iar acolo unde puțini abia dacă se mai țin pe picioare, mulți tocmai ajung

în al nouălea cer. asta înseamnă că el este viu, dar modest cum e îmi mai lasă timp să-l scriu

cu litere mici. asta înseamnă că n-a apărut încă religia care să-i fie recunoscătoare pe cât ar trebui.

de undeva, de deasupra fărâmițează constelații și aruncă bucățelele prin ogradă. încă se joacă.

deși ne plângem, sînt suficiente pentru ca fiecare să-și vadă de treabă și, mai ales,

să-și pună tot mai puține întrebări. mai sînt însă vise care nu-mi dau pace. într-unul

se face că am atâta răbdare încât răzuiesc bine anotimpurile și dau peste un zid învechit,

pe care sângele nu apucă niciodată să se usuce. și zidul acela, plin de șanțuri adânci,

e vârful unuia din degetele sale.

dar aici, în Blackwater Park, pot fi închipuite continente pe care tăietura nici unui pas

nu le decupează din noapte. aici, în Blackwater Park, sunt portaluri nenumărate. guri deschise,

care înghit orice. fără să apuce să mai spună ceva. câteodată, pe acolo iese el, limbă încărcată

de boli, dar singura ocolită de moarte. aici, în Blackwater Park, poezia îți bagă în traistă

lucruri pentru care dincolo ai ajunge criminal în serie sau chiar ai lua o supradoză de proză.

aici, comparația a fost eradicată de multă vreme. există și vaccinuri pentru orice eventualitate.

mai persistă totuși amintirea neclară, ca o epavă descompusă pe fundul mării, la Discovery,

amintirea poeților care fixau câte o comparație reușită în insectarul personal

și apoi, cu zâmbetul perfect întins – pentru că asta, comparația, îi întinerea pe loc,

era ca o mască nutritivă – se puneau gospodărește pe mâncat și râgâiau prelung pe aleile

parcului (care pe atunci nu era Blackwater, ci doar Park), scărpinându-și privirea borțoasă

de fesele trecătoarelor. conversațiile lor erau treceri de pietoni pe o stradă fără case.

au vorbit prea mult și, uite, n-a mai rămas nimic. unul se lăuda că trecuse de câteva ori

pe lângă moarte. era atât de indignat încât aproape că îți părea rău că moartea nu-i dăduse

nici o atenție. nu era ziua lui. un altul bolborosea ceva despre o preafrumoasă doamnă care,

privindu-l, l-a spart ca pe o sticlă, iar apoi a îndreptat-o spre cei

ce, cu gânduri ascunse, o urmau.

dar aici, în Blackwater Park, nu are rost să te ții de glume.

e de ajuns să te gândești la cei care scriu proză și care mor în liniște, fără să-i știe nimeni.

aici poți răsfoi, la fiecare colț, un număr de zile și corpul ți se umple pe loc de pete(ce)

de zăpadă ori de goluri de aer, fără ca cineva să-ți reproșeze că nu ești prea dezghețat

sau că zbori prea sus ori în vreme de furtună. sunt lipsuri în sângele meu, ar fi zis Bacovia.

poți răsfoi un număr de zile, un număr care n-a apărut încă și ele să-ți pară cunoscute

de undeva, chiar așa palide cum sunt, ți-au dat târcoale odată, pe la poale și le-a surprins

avalanșa, un fior, așa, dinspre umeri spre vârfurile degetelor, na’ că le-a acoperit,

s-au troienit săracele, că salvamar de unde, ce ți-e și cu destinul ăsta, umblă cu fofârlica,

avea zile-n plus, trafic de zile carevasăzică, da’ să te-nșele la calendar?

de aici, din Blackwater Park, pot fi văzute printre zăbrelele arborilor popasurile

celor de dincolo și cum dispare câte ceva după fiecare popas, iată, Renașterea –

din capătul puterilor unuia se înalță altar pentru prejudecățile altuia,

greșelile unuia sînt aripile ce se desfac pe umerii altuia, ajutându-l să zboare

dincolo de nopțile albe ale primului, ale aceluia ce luminii nici gleznele n-a îndrăznit

să-i dezgolească. de aici, din Blackwater Park, se văd zilele lăsate cu gura în jos,

să se scurgă fumul celor ce-au fost, parfumul celor ce vor să fie, ca și cum n-ar fi ale nimănui.

dacă le privești îndelung, poți să scrii un poem, mai salvezi câteva silabe, la naiba,

tot numărul rămâne deasupra tuturor și crește, se îngroașă rugina în motor.

și povestind, de aici, din Blackwater Park, cum se împerecheau împotriva naturii

peisajul lăuntric cu cel de afară – și unde? – tocmai în patul amicului comun, anotimpul,

până ce amândouă se lăsau cuprinse de amorțeală și se întindeau ca petele pe un cearceaf

și o ființă începea să prindă alcătuire, o ființă cu picioare atât de lungi încât greu va fi fost

și-n scris s-o ții în frâu și cu degete atât de fine încât doar la simpla atingere a aerului

se iscau acorduri înstelate. și ce-a urmat nu mai încape în poveste, căci salt a fost, nu gând.

(octombrie 2002)

                                          (din Cartea invaziilor)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: