Pe 6 august se împlinesc trei ani de la trecerea la cele veșnice a poetului Dumitru Țiganiuc.
Născut pe 24 martie 1941 în comuna Ripiceni, Botoșani, după absolvirea Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1965), Dumitru Țiganiuc s-a dedicat carierei didactice, fiind profesor la Darabani, Suceava, Săveni și Botoșani. A condus Cenaclul literar al Casei Corpului Didactic și Cenaclul literar al Filialei Botoșani a Uniunii Scriitorilor din România. A făcut parte din colegiul de redacție al revistei de cultură Hyperion – caiete botoșănene. A colaborat la diverse publicații periodice din Botoșani și din țară, cu versuri și cronică de carte: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „ContemporAnul”, „România literară”, „Luceafărul”, „Tribuna” ș.a.
A debutat în 1964, cu un grupaj de versuri în revista „Luceafărul”. Prima carte, Prin departe și aproape, îi apare abia peste doisprezece ani, în 1976, la Editura Junimea din Iași. Urmează volumele de poezie: Pasărea de iarbă (CJCES, Botoșani, 1979); Aceeași lumină (Editura Junimea, Iași, 1980); Ecranul de iarbă (Editura Junimea, Iași, 1986); Zidul de lacrimă (Editura Axa, Botoșani, 2001); File din duminica orbului (Editura Dacia XXI, Cluj, 2011); Peste nopțile noastre, fulgere așteptate (antologie; Axa, Botoșani, 2012).
În 2009, i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al municipiului Botoșani.
Având în centru un personaj liric contemplativ ce operează cu un imaginar arhetipal în încercarea de a descoperi rostul lumii, poezia lui Dumitru Țiganiuc este o construcție riguroasă, produs al unei cizelări îndelungate și măiestrite. „Atent la toate detaliile și controlându-și sever orice posibilă ieșire în decor”, poetul „s-a oprit doar la «cuvântul ce exprimă adevărul»” și, rememorând „mici scene din trecut” sau meditând, într-un limbaj de multe ori parabolic, la prezent, îi lasă cititorului „misiunea de a /…/ dezlega tâlcul” (Victor Teișanu) dedesubturilor vieții. (Prezentare Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Suprema metamorfoză
În vreme ce pământul plecă din mari zidari
şi graiul o pornise într-un toiag de cremene,
un român prea frumos adormise într-o stea
şi femeia îi săruta urmele de răşină şi fluier
şi-auzea mirosul palmelor lui dinspre verde
încredinţându-se că-i vorbeşte chiar frunza,
că-i şopteşte şi umbra şi roua:
– Hai să dăm mână cu mână, spuneau,
să trezim omul acestei neveste
că-i uscată de dorul visului său
şi se răzbună pe trupul ei firav,
hai să-i desferecăm somnul cel greu,
hai să-i redăm femeii ce crede în bărbat
mai mult decât în orice Dumnezeu.
Şi iată, vin eu şi întreb pădurile:
de unde naşteţi frunzele filosofice,
de unde atâta noroc în ţara asta
să ai copaci care gândesc şi suferă?
De unde iarba asta cu-atâta sănătate
şi muzica prea roşie din trunchiuri alergând
şi nu numai a noastră, pădurile curbate,
de unde cerbi şi stele cu suflet şi cu gând?
Urcă şi azi ţărâna din marii ei zidari
şi graiul pleacă-ntr-un toiag de ape,
peste ferestre trec brazi plini şi iar
departele-nfloreşte-n aproape.
Prin inimă
Acum priviți prin inimă,
răspundeți-mi dacă vedeți bine,
dacă nu vi s-a ridicat în
față vreo rădăcină, vreun pisc,
ori o pălărie feminină rotită
pe spițele de sânge ca un disc
şi spuneţi-mi, dacă zăriţi clar
de ce băieţii cei frumoşi coboară
pe casele modeste-ndeosebi
şi-şi rup sufletul în pietre slabe
şi din izvoare şi fântâni ţâşnesc
voci de femei ca urşi în două labe?
Răspundeți-mi cum vedeți prin inimă
când dormiți pe urzicile ochilor,
când dormiți pe patul mâinilor,
ca într-un câmp deschis de vânătoare
să vedeți un iepure cum v-aruncă un fluier
lângă picioare
și să suflați în el, să plângă stelele
de frica acestei porniri către aer.
Căci numai stele vânăm, numai stele.
Totuși aștept al vostru răspuns:
ce vedeți prin inima stăpânind într-un vis?
Aștept, răspundeți-mi chiar dac-am uitat
să vă las lângă piept câmp deschis.
Succesiuni
Parcă pietrele au nechezat,
caii se rostogolesc ca pietrele,
umbra se-ntinde ca un izvor furios
şi izvoru-i umbră în adânc.
Omul parcă se trezeşte pasăre,
la amiază-mpuşc-o raţă.
mâinile i-s roşii ca de vulpe,
pune o capcană-n fân spre seară
şi se face om a doua oară,
râu e lângă gleznele femeii
şi devine rădăcină-apoi, spre zi
creşte lângă sâni ş-apoi tot pasăre
peste crângul lumii se trezi,
şi iar lespezile ce nechează,
umbrele care se sparg de buze,
cade ca o piatră o amiază,
le loveşte-n umeri pe lehuze,
totul e de nerecunoscut şi-mi pare
că nu pot vedea decât închipuindu-mi,
când îmi pipăi obrazul, m-aud
ca un bucium fericind o naştere
şi mă-ntind să prind speranţa toată
şi s-o strâng la piept ca pe-un harbuz răscopt,
ah, ce bine-i să mănânci lumină
pe pământul negru, dezmorţit la opt.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
