Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Născut pe 24 martie 1927, în Zlătunoaia, George Damian și-a făcut studiile la Liceul Comercial din Botoșani și la Facultatea de Drept a Universității din București (1941-1953). A fost magistrat la Judecătoria Rădăuți, activist cultural, ziarist și redactor corespondent al Radiodifuziunii Române pentru Botoșani și Suceava. A colaborat la revistele: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Luceafărul”, „România literară”, „Steaua”ș.a.
Și-a făcut debutul cu poezie în revista „Iașul nou”, în 1950, dar își publică prima carte de versuri – Din Nord – abia peste 22 de ani, în 1972, la Editura Junimea. Au urmat volumele de poezie: Pădurea românească (Editura Eminescu, București, 1976); Târziu în decembrie (Editura Junimea, Iași, 1981); Noaptea de grație (Editura Eminescu, București, 1982), Vânătorul de fluturi (Editura Junimea, Iași, 1990); Ospățul rechinilor (Editura Omnia, Iași, 1994). A publicat și două cărți pentru copii: Vreți s-aveți și voi un zmeu? (versuri; Editura Junimea, Iași, 1973) și Acțiunea Păstrăvul de argint (proză; Editura Ion Creangă, București, 1976).
S-a stins din viață pe 7 august 1998 la Suceava.
Contemplativ, preocupat de tema trecerii, atent la imaginea rafinată, George Damian scrie o poezie a armoniilor. Cu precădere poet al culorilor, el ilustrează o lume a albului imaculat, evocă peisajele paradisului, „priveliștile plaiului de sus”, iar poeziile sale, „spontane şi mereu proaspete, par a fi scrise din mers, într-un permanent neastâmpăr şi rostite la un microfon imaginar – un trandafir de seară, bunăoară, sau o ureche de cerb” (Mihail Iordache). Înzestrat cu o sensibilitate romantică, George Damian poetizează stări, dezvăluind armonia ce se stabilește atât între eu și sine, cât și între eu și lume. Descoperim în cărțile acestui autor un lirism al împăcării cuminți cu lumea, o poezie în care ni se relevă eleganța și delicatețea acestei lumi.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
A sosit vremea…
E vremea să plec și să trec în alt vis
Prin sângele meu timpul a nins
Cu femei cu trup de albastre izvoare
Și-n timpul acesta un gând mă îndeamnă să plec
Și să rodesc în zăpada din flori
Sau într-un arbore tânăr și sfânt
Ivit din trupul tatei pe bătrânul pământ
Femei de răcoare cum umbre subțiri
Mă-ndeamnă să rămân de dorinți luminând
Și totuși daimonul meu în nopți fără somn
Cu râvna-i știută mă-ndeamnă râzând;
E vremea bătrâne vânător de fluturi
E vremea de trup să te scuturi…
Vom fi fără scăpare
Să năzuim iubito cât mai suntem aici
Spre adevăruri crude și spre iubiri târzii
Sub soarele amiezii ni-s umbrele prea mici
Iar graurii lumii s-au sinucis prin vii…
Am cumpărat un spațiu între pământ și cer
Clădesc anume albe minuni fără contur
Mi-i frig de prea lumină și mă topesc stingher
Stăpân deplin pe toate și golul dimprejur…
E locul unde-n arbori atârnă flori ciudate
Unde se-aud rostite ca niște vinuri rare
Cântările iubirii de nimenea cântate
Și unde-ajunși odată vom fi fără scăpare…
Într-o tăcere de stea…
Lui Nichita
A venit a venit într-o noapte geroasă
Pasărea neagră târzie mireasă
Sărutul de gheață să-i dea
Și să-l ducă în gheare
Într-o tăcere de stea.
A venit a venit dintr-un cer nenumit
Pasărea neagră cu ochiul sticlos
Rostindu-și iubirea în zborul de jos
Și prin rotiri de târzie mireasă
Sărutul de gheață să-i dea
Să-l poarte în gheare
Într-o tăcere de tainică stea.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
