Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Gheorghe din Moldova (numele adevărat – George Kernbach) s-a născut la Botoșani pe 10 ianuarie 1863. Și-a făcut studiile primare și liceale în orașul natal, apoi– la Facultatea de Drept a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1884. A mai audiat cursuri de statistică la Roma.
A fost magistrat și prefect al județelor Botoșani și Iași, redactor al ziarului „Liberalul” și al revistei „Albina Botoșanilor”, membru fondator al Societății culturale „Ateneul român”, filiala Botoșani, membru al asociației proprietarilor revistei „Viața românească”. În 1884 a scos, împreună cu câțiva prieteni, revista „Emanciparea”. A colaborat la „Contemporanul”, „Lumea ilustrată”, semnându-și unele articole cu pseudonimele Ignotus și Victor C. Rareș. Moare pe 20 septembrie 1909 la Iași.
În timpul vieții, îi apare o singură carte, Poezii (1894). În 1912, Garabet Ibrăileanu îi îngrijește și editează culegerea Versuri și proză.
Criticii și istoricii literari care au scris despre poezia lui Gheorghe din Moldova au remarcat influențele din creația populară, dar și din Alecsandri și Eminescu. G. Călinescu, bunăoară, observă că „versurile lui Gh. din Moldova stârniră entuziasmul lui Hasdeu și al lui Vlahuță. Amestec idilic de Alecsandri formula Rodica, de Heine espagnolist, în tradiția poeziei sentimentale și epigramatice, M. Cugler-Șerbănescu, ele sunt un soi de anacreontice (unele imitații ca Dina, după Margueritte de Boufflers), glumind cu emoție continuă însă prea dulceag în jurul dragostei”.
Nicolae Iorga, la rândul său, insistă pe paralela cu opera poetică a lui Mihai Eminescu, referindu-se, în tonalități laudative, la notele originale din versurile lui Gheorghe din Moldova, care „şi-a creat o specialitate în poezie – poezia uşoară, madrigalul – precum Eminescu şi-a mărginit câmpul de zugrăvire la iubirile tainice în mijlocul lacurilor albastre, în cântec de izvoare, sub lumina lunii. Hotarele lui Gheorghe din Moldova, sunt, se înţelege, mai aproape decât ale autorului Satirelor, câmpul cuprins mult mai restrâns, dar în orice caz, partea lui, proprie a lui, e mai largă decât partea ce revine eminescienilor din moştenirea romantică a şefului lor. Şi în atmosfera artificială şi greoaie a liricii noastre romantico-pesimiste, poezia lui Gheorghe din Moldova e un curent răcoritor… un curent nou şi, în starea de astăzi a poeziei noastre, singurul fapt că un om aduce ceva nou – oricum ar fi –e un fenomen ceva cu desăvârşire rar”.
Dincolo de imaginarul tradițional, versurile lui Gheorghe din Moldova se remarcă prin muzicalitate, tocmai de aceea textul care i-a adus notorietate este romanța Fă-ne, Doamne.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Fă-ne, Doamne
Când eram copii, odată,
Mii de sărutări mi-a dat;
Ea-i femeie – eu bărbat.
Să o mai sărut o dată
Eu aș vrea, dar nu mai pot.
Unde-o fi copilăria
Cu dulceața ei cu tot?
Tinerețea se perindă
Și-și urmează calea sa.
N-am crezut că ani de zile
Or trece repede-așa.
Să o mai sărut o dată,
Fă, tu, Doamne, tot ce știi,
Și de nu mai știi nimica,
Fă-ne iarăși doi copii.
Ea
Dulce ca un strop de miere
Și frumoasă fără greș,
N-o întrece-n mlădiere
O crenguță de cireș.
Fermecat, te dai în laturi
Când în cale o-ntâlnești
Și de ea nu te mai saturi
Când ai prins să mi-o privești.
Câte visuri tulburat-a,
Câte vieți – zădărnicit!
Cine-o vede pe-adorata
Și mai este fericit?
Viața
Scurt popas în viața noastră,
Într-al vremii lung pustiu:
Cât descaleci dintr-un leagăn
Pân′ te-aburcă-ntr-un sicriu.
De dor
Frunză verde busuioc,
M-a pupat mândra cu foc
Și de-atunci oftez adânc,
Nici nu beau, nici nu mănânc.
La gură de duc zăhar,
Ca otrava-i de amar,
Iar de duc oala cu vin,
Numa′ fiere și venin.
Spleen
Vântul șuieră prin hornuri,
Ploaia bate prin ferești,
Tu, șăzând închis în casă,
De urât înnebunești
Și te prinde dor de moarte,
Pe când faci filosofii,
Cugetând la ale vieții
Ticăloase mârșăvii –
Dar mișel, ori leneș poate,
Îndoielnic tot rămâi,
mai citești, mai caști, faci versuri
Și sfârșitul ți-l amâi.
Și șăzând închis în casă
De urât înnebunești. –
Vântul șuieră prin hornuri,
Ploaia bate prin ferești.
La mijloc
Daimon nici nu crede-n Domnul,
Nici ateu însă el nu-i:
Fiecare
Prost își are
O înțelepciune-a lui.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
