După absolvirea liceului în Roman, merge să-și continue studiile la Paris, la Facultatea de Medicină, dar, în 1928, este diagnosticat cu „morbul lui Pott”, tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. Este internat în câteva sanatorii din Franța, Elveția, România, dar nu poate fi tratat. Se stinge din viață pe 31 mai 1938, la 29 de ani neîmpliniți.

Este înmormântat a doua zi, la Roman, în Cimitirul Evreiesc. Mihail Sebastian consemnează tragicele împrejurări: „A murit Blecher. L-au înmormântat marți, la Roman. Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost, în sfârșit, îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. (…) Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un «parloir». Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?”

Max Blecher a debutat cu volumul Corp transparent (Editura Bibliofila, București, 1934), o plachetă ce conținea 15 poezii, editată cu ajutorul prietenului său Geo Bogza. A excelat însă ca romancier, publicând în timpul vieții două romane: Întâmplări în direalitatea imediată (Editura Vremea, București, 1936), Inimi cicatrizate (Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., București, 1937). A scris jurnalul de sanatoriu Vizuina luminată, care a fost publicat de Sașa Pană în 1971, la Editura Cartea Românească. Și-a semnat toate cărțile „M. Blecher”, în schimb corespondența privată o semna „Max L.” sau „Marcel”.

În placheta de versuri Corp transparent, M. Blecher se manifestă atât ca un „poet de descendență simbolistă”, în poeme precum Vals, cât și ca un avangardist, un „suprarealist moderat” (Mihai Zamfir) îndeosebi în poemele în proză (Poem grotesc, Corp transparent), cu referire la care Nicolae Manolescu îl definește pe poet „un Salvador Dali în cuvinte”. Poemele se construiesc pe ideea de reconciliere a interiorului cu exteriorul, a corporalității cu spiritualitatea transparentă, a biograficului nefast cu „starea de armonie, de (re)întregire prin eros” (Maria Dinu).

Vals vechi

Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite

Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă

Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite

Și răspândesc în aer un vag parfum de humă.

Stă cimitiru-n lună, salcâmii domni de umbre

Ca invitați de seamă asistă și șoptesc

Prin tainice cavouri amanți cu inimi sumbre

Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc.

Vals vechi perechi de ceară în aer se ridică

Și în salonul nopții amețitor dansează

Sunt lucruri prea normale în jurul meu, mi-e frică

Încet foșnește vântul și valsul delirează.

E nunta celei care odinioară-n viață

La nunta ei cea vie muri în flori de sânge

Înfiorări de spectru tresar pe alba-i față

Când valsul lent se-nvârte, când valsul parcă plânge.

Menajerie

Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri

Și dinți de săbii ca să te mușc, să te latru

Iată-mă-s șarpele tău ca să te ispitesc

Cu mărul soarelui să te otrăvesc

Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown

Jonglând cu popice ca să te fac să râzi

Iată-mă-s girafa ta. Majusculă

În textul zilei, citește-mă A

Iată-mă-s vulturul din asfințit

Cu inima în cioc aprinsă ca un lampion.

Corp transparent. Poem

I

Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre și mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri și diamante mărunte a căror visuri câtor abisuri ieri pe-nserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire și aripile lui căzute scârțâie sub picioarele tale pe zăpada ce de flori ce de ramuri ce de degete.

II

Rochia mării în scoica safirului pășești sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de țipăt și iată un geam se înclină, îți schimbă transparențele și ești o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde brațul și te salută, vapoarele îți călătoresc umbletul și norii spre crepuscul frumusețea.

Umblet

                                   Lui Pierre Minet

Pășind mereu înainte umbrele pașilor mei mor

Ca traiectoria unei comete de-ntuneric

Și asfaltul în urma mea mă suprimă

Cu tot ce-am fost și tot ce-am gândit

Ca un prestidigitator

Menit să-mi escamoteze viața.

E o înșirare corectă de case

Pe drumul ăsta care totuși

Trebuie să însemne ceva

E un cer fără culoare fără miros fără carne

Peste pașii mei fără importanță

Cu ochii închiși umblu într-o cutie neagră

Cu ochii deschiși umblu într-o cutie albă

Și oricât m-aș căzni să înțeleg ceva

Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând

Materializări

De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie

Și-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu

De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale

Din țurțurii de febră, – din visuri o păpușă

De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață

Și gânduri în mătase și amintiri în sticlă

Din vizitele tale aș vrea brățări de sânge

Colierul unui zâmbet și-inelul unei clipe.

Amor falenă

                                    Lui Geo Bogza

Amor falenă a porturilor negre

Lumină parfumată a tropicelor vaste

Gând lung și lin de rază, chinuitor ca marea

Și orizontu-n flăcări închis ca o capcană

Amor urban de umbre pe străzi cu reverbere

Cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate

Cu răsfoiri încete de-albume inutile

Amor de după-amiază în vagi odăi închise

*GALERIA CU POEȚI este un proiect inițiat de Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu”, în colaborare cu ziarul Botoșăneanul.ro

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: