Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Mihail Cuciuran s-a născut pe 15 noiembrie 1819, într-o familie de boieri, în Botoșani. A învățat în casa părintească, apoi la gimnaziile din Pesta și Cernăuți. În 1837, intenționează să meargă la studii în Germania, dar boala tatălui său îl silește să rămână în Botoșani. A fost asesor la tribunalul din Suceava. Moare la numai 25 de ani, pe 5 mai 1844, bolnav de tuberculoză.
Și-a publicat textele în „Albina românească”, „Alăuta românească”, „Foaie pentru minte, inemă și literatură”. A scris o singură proză, Piatra Corbului – istorisire a unei excursii la munte cu Vasile Alecsandri și Alecu Russo, care prevestea, după G. Călinescu, „un bun evocator de sălbăticii grandioase”. A publicat două volumele de versuri: Poetice cercări ale unui anonim (Iași, Tipografia Eliade, 1837; Iași Tipografia Albinei, 1839) și Poezii (Iași, Cantora Daciei literare,1840).
Mihail Cuciuran este (alături de Grigore Alexandrescu sau Vasile Cârlova) unul dintre poeții care aduc temele și motivele romantismului european în literatura română:melancolia despărțirii de ființa iubită, comuniunea cu natura, singurătatea, trecerea irecuperabilă, moartea. Modelul – atât la nivelul imaginilor, cât și în ce privește tiparul prozodic, ritmul și muzicalitatea versurilor – este, în primul rând, Lamartine. G. Călinescu observă că în poeme precum Toamna și Seara la Ceahlău, autorul Poetice-lor cercări „lamartinizaprozaic și pastoraliza”, cultivând contrastul dintre împăcarea firii și zbuciumul sufletesc al însinguratului. Descoperim un eu liric suferind din cauza despărțirii de iubită, retras din lume și așteptând moartea.
După moda vremii, Mihail Cuciuran cultivă și poezia ruinelor – meditații patriotice despre trecerea gloriei de altădată.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Pavilionul romantic
Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânșii mai cătam,
Căci, vai, în ei lipsește orice compătimire
Ş-adesea între dânșii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o ființă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
Toate-s pornite asupră-mi, și cer și elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Și eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
…………………………………………
Dar ah, pășind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simțesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.
În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Și el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?
Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi șoptește:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbește
Că-n veci de-a me dorință nu mă voi îndulci.
Cântarea filomelei îmi pare-așa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Și lucea aurorei un nor îngrozitor.
Și salcea rămuroasă o simț c-ar vrea să zică:
Ființa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ți foc.
Și sufletul acela ce inima-ți iubește
Cu cât i-arăți iubirea-ți cu-atât ți-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgostește
Când pieptu-ți pentru dânsul răsuflă un suspin.
Până a n-o cunoaște fața ce ți-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simțire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.
Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ți oftări necontenit,
Apoi ce pot în lume să mai aștept de-acuma?
Decât necazuri crunte ș-un trai îngrozitor?
Liniștea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge și focul de amor.
O zi și o noapte de primăvară pe ruinele Cetății Neamțu
(fragment)
Suflați răcoroși zefiri pe coarda lirei mele,
Suflați p-astă râsipă, ce-abia a mai rămas;
Căci ea ne apărară de multe robii grele,
Stându-ne spre mărire, până într-acest ceas.
Suflați și această vale ce râul sărpuești,
Și vă întoarceți iară, cătră acest zid sfânt;
Suflați ca a lui videri în faptă dovidești;
C-a fost din învechime un dușmănesc mormânt.
Suflați și încordați lira, astă tânguitoare
Ce plânge cu durere, p-acest învitători;
Lacaș a biruinței, cetați învingătoare,
Să plâng de a ei soartă pi-a ei ocrotitori.
Suflați răcoroși zefiri, suflați cu vioșie,
Suflați și vă-ngânfați suflând astor ruine,
Unde bravei Moldovei, cu multă bărbăție,
Nimice sumeția puterilor străine.
/…/
Care dureri cumplite mă fac să tânguiesc,
Uitatilemormânturi, ș-acel loc dărâmat?
Sau poate cu al meu plâns, numai batgiucuresc
Pi acei ce pentru noi aici s-au mormântat?
/…/
O umbră respectată? cu așă obrăznicie
Pi aceste locuri sfinte, n-am gândit a călca,
Din înpotrivă încă, a voastră bărbăție,
Am venit p-aste locuri vroind a o cânta.
Vroind să plâng aice mărind a voastre fapte,
Ș-îmi închin astor zidiri care să răsâpesc,
Și care di o aleasă cetate-s lăudate,
Și câte faci vremea în voi să le privesc.
A zidiuluidarmari inima me îmi curmă,
Dar ce să-i fac vai mie că nu-i pot agiuta ;
Că nu-l pot prin jălire aduce l-a lui urmă,
Că el numai pren mine nu să poate-nalța.
Și ce-a fost pren putință n-a trecut cu videri,
Acel ce providența îl pusă preste noi,
Din ceasul întronării, îi veni îngrijări
Atât pentru a noștrii, precât și pentru voi. /…/
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
