Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică a rubricii GALERIA CU POEȚI, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum
Rita Chirian s-a născut pe 20 mai 1982, în Botoșani. A urmat studii universitare la Sibiu și Târgu Mureș. Este redactor la revista de literatură și artă „Euphorion” și profesoară de limba și literatura română la Colegiul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu.
A debutat editorial cu volumul de poezie sevraj (Editura Vinea, București, 2006), pentru care i s-a acordat Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2007). A mai publicat volumele de poezie: poker face (Editura Vinea, București, 2010); Asperger (Editura Cartea Românească, București, 2012); Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016 – Premiului Tânărul Scriitor al anului 2016 – Gala Tinerilor Scriitori, 2017).
Rita Chirian colaborează la revistele: „Cultura”; „Convorbiri literare”; „Cuvântul”; „Poesis internațional”; „Transilvania”; „Vatra”. A tradus din limba franceză romanele Babylon Babies de Maurice G. Dantec (Editura Polirom, Iași, 2009) și Cartea fugilor de J.M.G. Le Clézio (Editura Polirom, Iași, 2009), precum și studiul Biblia în lumina simbolurilor de Julien Behaeghel (Editura Paralela 45, Pitești, 2010).
Este prezentă în antologiile: Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura Axa, Botoșani, 2010); Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (1999-2017) (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017). Poeziile sale au fost traduse în limbile germană, franceză, suedeză ș.a.
În volumul de debut al Ritei Chirian, sevraj, Șerban Axinte descoperă „o poezie puternică, virilă, ce te lovește frontal și te cucerește imediat”. Poezia Ritei Chirian va rămâne la fel de intensă și percutantă în cărțile care vor urma, poeta propunându-ne ”o lirică a terorilor existențiale, în care substanța vitală se metamorfozează aproape instantaneu în materie sepulcrală, iar existența a devenit îndoielnică” (Octavian Soviany). „Singurătatea atroce a ființei” (Grațiela Benga), boala și durerea, moartea și neputința cunoașterii provoacă sentimente trăite la intensitate maximă, până la paroxism și distorsiune, ca în aceste versuri antologice: „venele tale explodează și o duhoare de hoit îți încovoaie ușile și ferestrele/ ca pe niște baloane de piele și el îmi spunea ce teamă absurdă de/ cuvintele mari îmi lua palmele le așeza cuminte pe pereții/ albaștri nu-ți fie teamă poți înghiți din toamnă fiecare copac/ până la primăvară totul se va sfârși” (ce teamă absurdă de cuvintele mari)”.
cele mai noi povestiri din orașul b.
2.
mama îmi lega întotdeauna zilele într-o batistă murdară, îi făcea nod și
mi-o ascundea în cel mai sigur buzunar. să nu le arăți nimănui, îmi
spunea, oamenii sunt răi, îmi spunea. o să sărbătorim astăzi, îi zicea
tatei, rita noastră a crescut, e aproape un bărbat, uite-i mușchii umflați
sub haine, ce bine îți seamănă, îi zicea, mâine o să plece și n-o s-o mai
vedem niciodată. mama nu plângea, ochii ei se trăgeau doar înlăuntru
și apoi își înfunda găurile negre din țeastă cu pământ.
mama își smulgea sânii, nu-i mai foloseau acum la nimic, la absolut
nimic, iar asta nu mai mira pe nimeni, mamei i-ar fi putut crește în
fiecare zi altă carne acolo, mai tânără, numai să vrea, asta era
mândria ei cea mai mare.
de la ea am învățat că în fiecare zi îți poți sfâșia carnea și asta nu
schimbă nimic, că o poți lăsa oriunde pe rita, că a doua zi o găsești
dormind cuminte în pat, fără să-și amintească nimic, că îi poți purta
trupul prin cele mai încâlcite străzi, că tot își găsește drumul acasă, că
nu mai e nimic de făcut, trebuie doar să respiri și, din când în când,
să-ți miști brațele prin aer ca și cum ai îmbrățișa pe cineva.
(din sevraj)
2.
în mine te miști ca-ntr-o cămașă de forță
mâinile frământă carnea femeia nu cunoaște tandrețea
spaimele se strâng în jurul gurii ca sputa albă a alcoolicilor
*
fii bun, fii curat,
lasă sângele să șiroiască și iepurii să bea iarna din inima ta.
dragostea mea,
oamenii nu te storc ca-ntr-un intestin până mai ești bun de ceva,
nu te răsucesc pe toate fețele până mai poți să faci vreun pas. acum
ce-a mai rămas din căldura ta? ce semne încâlcite porți pe piept?
dar tu
spală-ți cu grijă sucurile fiecărui viol,
fii bun, fii curat,
ține-mă în brațe, spune-mi o poveste în care oamenii
se prăbușesc ca niște cai negri de rasă.
fiindcă sufletele noastre sunt toxice, dragostea mea,
zbârcite ca pielea epilepticilor,
strânge tu toate durerile, fiindcă
fructele care cad din mine sunt omizi verzi,
tu uită creierele grele ca blana udă de câine,
mângâie mâna care ucide,
mângâie-mă, fiindcă
aici nu se întâmplă niciodată nimic nici
când statuile cad în genunchi
ori când fluturii trec peste spatele tău ca o mare,
când ziua miroase ca o gură bolnavă
și întunericul e roșu deasupra zăpezii,
când părul meu nu te acoperă decât pe jumătate și
gâtul se dezvelește alb înaintea roților trenului,
cântă, dragostea mea,
fii bun, fii curat.
(din poker face)
risipă
bărcuță lichidă pe mare de fier, vorbărie în negru, marele acord
care spune despre o scenă cu închipuiri, când tu dansezi cu
adevărat, o singurătate din ce în ce mai caldă întorcând jumătăți
de cuvinte, mâncare urcată în gură, bărbat prefăcându-se
adormit, ori mort, de dragul liniilor perfecte, ceva ce credem
adevărat și cât întindem mâna răscolim prin măruntaie,
neștiind nimic pe de-a-ntregul, neștiind decât c-a existat o
casă cu multe cadavre, că degetele au lins suprafețe, că ochii
au fost schimbători și-au arătat păduri, că a fost un timp ca un
ciorap găurit, când tu te gândeai de fapt să alergi prin camere
aglomerate, să scoți obiectele de la loc numai ca să vezi că nu
mai încap nicăieri, iar tu trebuie să fii – doar un joc – un bărbat
trist, care numai de-atâta tristețe își trece degetul cu inel pe
deasupra prafului, și dacă ne-am atinge, fie și din greșeală, și
dacă ne-am atinge de cuib, chiar dacă n-am sparge vreun ou,
pasărea tot l-ar părăsi, lucrurile pe care le-am scoate din loc nu
le-am mai putea împinge nicăieri în lume, uriașul cor falsând,
„singurătate pe pături de aer, canale de-acid tăind drum”,
amintindu-ne că toți au pahar și tacâm, dar numai până către
sfârșit, când leorpăim din pahare străine și mușcăm bucata care
nu-i a noastră, batem tactul, sub baloane roșii, încet, pe fața de
masă. sub ceasuri arătând aceeași oră, mâinile noastre văzute de
foarte sus sunt șoareci obezi, împerechindu-se
(din Casa fleacurilor)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
