Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică a rubricii GALERIA CU POEȚI, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum.
Stoian G. Bogdan s-a născut pe 29 octombrie 1983, la Comănești, județul Bacău. A absolvit, în 2008, Facultatea de Drept a Universității „Nicolae Titulescu”din București. Și-a luat masteratul în Științele Penale la aceeași universitate. A debutat în anul 2001 în „România literară”, ulterior publicând poezii în diverse reviste literare. Între 2005 și 2007 a fost editor al revistei literare „pana mea”. A fost avocat în Baroul București (2009-2014), este (din2005) administrator al SC SGB&Co și (din 2015) jurisconsult. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2010. Publică pe blogul personal chipurile.blogspot.com și pe Facebook.
A debutat editorial în 2009, cu volumul de versuri Chipurile (Editura Cartea Românească, București), pentru care a fost distins cu mai multe premii: Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2010); Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (2009), Premiul „Iustin Panța” al USR Sibiu (2009), Premiul revistei „România literară” (2009) și al revistei „TIUK!” (2009). A mai publicat volumele: Nu-știu-câte-zile (Editura Trei, București, 2010); TORRENT, superroman (Editura HergBenet, București, 2011); Poemul poemelor, superpoem (Editura ATU, Sibiu, 2013); Made in Romania (EdituraIssu.com.). Este prezent în volumul colectiv Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).
Poezia lui Stoian G. Bogdan pare să fie o recompunere a traseului biografic parcurs de autorul care afirmă într-un poem din cartea sa de debut: „eu nu sunt un poet. eu sunt un poem”. „Derbedeu teribilist și poet vânjos” (Claudiu Komartin), autorul surprinde „ca-ntr-un album hiperrealist, episoade nebuneşti și «chipuri» greu de uitat ale declasaţilor care i-au marcat existenţa, victime deloc inocente într-o lume ieşită din ţâţâni” (Paul Cernat). „Dezinvolt, fără complexe, ba chiar uneori fără rușine, pentru că atunci când în poezie apare timiditatea, ca formă banală a rușinii, ai toate șansele să te ratezi”, Stoian G. Bogdan creează texte „clar identitare, blazonate virulent cu sigla SGB, ca pe pielea unor deținuți literele grafiate acolo cu fierul înroșit”, în care se simte „o răbufnire surdă, mai tare decât orice ecou, iscată din dorința de a striga în gura mare poeme ce, în aparență, par calme” (Gellu Dorian).
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Sanatoriu
înaintez pe culoare
întunecoase şi reci. cât un copil lepădat
mi s-a făcut inima. aici între ziduri
ca-ntr-o bulă de linişte
zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii
psihopaţii
paranoicii
oligofrenii
mama
aici totul e verde
zidurile uşile aerul nebunia
înaintez pe culoare
e ca şi cum aş pluti decojit de trup
atras de ecoul cuvintelor mamei
undeva în scrumul timpului
când în casa noastră luceau
bucuria şi ochii
o zăresc pierdută-n cămaşa de forţă
cum se clatină ca o pendulă stricată
din lumea mea în lumea ei
m-ar împăca acum şi-o bătaie
un blestem o înjurătură
un scuipat
fiindcă îmi e atât de dor
atât de dor
de mama
Poem pentru pian și-o altă seară
Fuma cu sete
fuma ca și cum
fiecare fum o ducea mai departe de mine
o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roșii
în care se dansa tango
Fuma lângă mine și o simțeam
în alt loc
în alt timp
sau în altă viață
undeva în brațele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local
Purta o rochie de cenușă, părul în coc, cercei
și decolteul larg ca un zâmbet amar
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puțină noapte pe pometele stâng
și ochi fără capăt
Ce trist e și tangoul ăsta... Să dansăm
mi-a zis
strivind țigara
Te rog
am șoptit
luându-i mâna rece ca și seara
în care îi scriam
ce-o să fac oare când o să ne întâlnim și
bătăile inimii tale or să-mi spargă fața?
o să cad? sau o să-ți spun
bună
cu gura plină de sânge?
Ne-am întâlnit târziu
și peste golul lăsat de-atâtea absențe
a început să-mi crească o crustă
și lumea aceea cu seri mărunte
tangouri uitate atingeri sfârșite în ...
Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a pășit peste el și m-a sărutat
Nu simt niciun gust de sânge
mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat. Orașul
devenise o mâzgălitură
o pisică mi-a fugit din umbră și
din galop a oprit doi cai
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o
caleașcă
în care ne-am urcat surâzând
și-am coborât
acolo
în acea seară
când am luat-o de mână și-am aruncat-o-n tango
Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece
și gândurile cumva mai aproape
de buzunarul meu de la piept
Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată
mi-a zis
și mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei
Te sinucizi
am întrebat forțând
distanța ce încremenise între noi
Nu.
Punem.
param
pam
pam
E ultima seară
clavirul – a murit. Și vioara?
cu-n țipăt scurt culorile s-au șters
și seara
nu a mai mers
n-a mai fost ca-n tangoul albastru
mov violet – când chiar eu
începusem s-o sărut pe sub piele
pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng
pe –
nu era dragoste. era poezie
de parcă între noi era poemul
pentru pian
și-o altă seară
A fost frumos cu tine
i-am murmurat
fiindcă a
f o
s
t
.
pe trotuar, sub o lumină roșie de felinar
Să scrii ceva despre noi, într-o seară
mi-a zis
și s-a făcut noapte
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
