T.O. Bobe s-a născut pe 13 februarie 1969 la Constanța. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A fost membru fondator al Cenaclului literar Central al Facultății de Litere din București (alături de Răzvan Rădulescu, Svetlana Cârstean și Cezar-Paul Bădescu). Între anii 1995 și 2003 a fost secretar literar la Teatrul Mic din București, redactor și scenarist de televiziune. În anul 2000 a fost bursier la Akademieder Künste din Berlin, iar în 2003 și 2004 − bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart.

A debutat editorial în 1995, în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuși, București), alături de alți câțiva poeți nouăzeciști, membri ai Cenaclului Litere, condus de Mircea Cărtărescu: Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu. În 1999, îi apare primul volum de poezie, Bucla (Editura Univers, București; reeditat în 2015 la Editura Humanitas), pentru care i se acordă Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM (2000).

Alte volume publicate: Darul lui Moș Crăciun (Editura Humanitas, București, 2003); Cum mi-am petrecut vacanța de vară (Editura Polirom, Iași, 2004); Centrifuga (Editura Polirom, Iași, 2005); Cartea cu bunici (Editura Humanitas, București, 2007; volum colectiv); Bookătăria de texte și imagini (Clubul Ilustratorilor, București, 2009; volum colectiv); Contorsionista (Editura Humanitas, București, 2011); Primul meu job (Editura Art, București, 2011; volum colectiv); București ’21 (Editura ARCUB, București, 2015; volum colectiv); Cum iubim (Editura Vellant, București, 2016; volum colectiv); Tot înainte. Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche, București, 2016; volum colectiv).

Bucla este un volum de poezie atipică, mai curând un poem despre nea Gică, dar și „o monografie a lumii lui de carton şi poleială, lumea ca frizerie” (Mircea Cărtărescu). Prin acest personaj, T.O. Bobe prezintă, la modul ludic și ironic, o lume considerată tradițional non-poetică, o lume cu griji cotidiene, aparent banale, în care se insinuează însă, tot mai pronunțat, sentimentul unei singurătăți profunde. Iar nea Gică, „cel mai mare frizer” din lume, „seamănă uneori atât de mult cu un om muritor, iar alteori pur şi simplu are atâtea din tabieturile lui Dumnezeu însuşi, încât chiar autorul ajunge să spună într-un vers: «Și nu de moarte mă tem, ci de frizeria ei»“ (Svetlana Cârstean).

Compunere liberă

Pe urmă școlarii se duceau la școală și scriau toți compunerea

liberă pe tema cum mi-am petrecut vacanța de vară din capetele

lor cu vârteje ieșeau bule ca din Pifuri și din Rahanuri bulele

se ridicau încet și loveau globurile galbene spânzurate în clase

valul mării este atunci când rotunjeau ei literele cu limba între

dinți furtuna este atunci când învățătoarea se plimba printre ei

și le spunea spatele drept învățătoarea se ridica și ea lovindu-și

cocul de balonașe zăduful este atunci când se gândeau școlarii

cu privirea în sus ca să se inspire picioarele lor se bălăngăneau

învățătoarea scotea un călcâi din pantof compunerile erau

întotdeauna prea scurte se cereau patru pagini dacă nu însemna

că ai avut o vacanță nefericită spatele drept spunea învățătoarea

uite ai făcut un purcel caietul este oglinda elevului răsăritul este

atunci când planșa cu bătălia de la Posada se umfla de curent

elevul de serviciu închidea ușa mai aveți cinci minute spunea

învățătoarea punea vârful pantofului pe catedră picioarele ei

miroseau a motorină de la parchet strângeți caietele pe rânduri

plictiseala este atunci când clopoțelul suna și cheia de la gât se

lovea de nasturii cămășii pepit.

Sub cupola circului

Liniște, a strigat nea Gică. Şi atunci tobele au început să bată

din ce în ce mai repede și s-a stins lumina, numai pe halatul lui

a rămas un spot concentrat.

Liniște, a strigat nea Gică, Am să tund acum omul acesta cu un

singur fir de păr, și li s-a pus la toți un nod în gât, îl urmăreau cu

capetele date pe spate cum evoluează pe firul întins, cum își ține

echilibrul cu foarfeca într-o mână și cu pieptănul în cealaltă,

cum dansează, cum face șpagatul și sfoara, cum spală, șterge și

ondulează firul de păr.

Își țineau respirația pentru că jos nu era decât mozaicul rece,

fără nici o plasă de siguranță, și nea Gică ținea pe vârful nasului

o sticluță de after-shave pe care așezase o perie de păr pe care

sprijinise briciul.

Era cel mai mare frizer din lume și se vedea cât de colo că nu-i

era frică de înălțime, era liniște, liniște de tot, nu se auzea decât

pieptănul lui de-a lungul firului de păr și foarfeca țac-țac, iar la

sfârșit, când a luat șervetul și l-a scuturat și când a spus Să vă

fie de bine, toată frizeria a răsunat de aplauze, și clientul a plecat

cu ochii înlăcrimați.

Nea Gică și catabaza

Am tuns mai întâi un om și pe urmă altul și pe urmă altul.

Şi pe urmă am bărbierit un om

și pe urmă am tuns iar și am spălat pe cap

și iar am tuns și iar am bărbierit.

Cu vremea, am început să fac și masaj.

Prima săptămână de meserie a trecut mai greu,

iar a doua și mai greu.

În a treia săptămână, am tuns și am bărbierit

și am spălat pe cap.

Şi în a patra la fel.

Şi în a cincea.

Am ajuns cel mai mare frizer din lume.

Am tuns mai întâi un fotbalist și pe urmă altul.

Şi am făcut masaj la tot cartierul și la toată țara

și la toată lumea.

Am cănit sprâncene, am potrivit mustăți

și am tăiat părul din nas.

Am tuns mai întâi un om și pe urmă altul și altul.

Zi de zi.

Am tăiat și părul din urechi, am îndreptat și perciuni.

Pentru ce?

Zilele mele sunt la fel

și nopțile sunt la fel

și toată viața mea e o frizerie

în care îndoi urechile

ca să rotunjesc pe lângă ele cu foarfeca

și toată viața mea e o oglindă

în care mă văd ținând de nas un client ca să îi raz mustața.

Toată averea mea încape liniștit pe o măsuță de toaletă

și toată iubirea mea se mătură cu părul.

Pentru ce?

Am tuns un om și pe urmă altul și altul.

Sunt cel mai mare frizer.

Şi tund în continuare oamenii și îi bărbieresc

și dau cu talc pe ceafă.

Şi fac masaj.

În curând o să mor.

Nu mi-e frică de moarte. Mă gândesc numai

dacă o să pot suporta muntele de păr

care o să se ridice deasupra.

Cât de ușor poate fi părul lumii întregi

ca să îl ducă un singur frizer?

Câtă spumă îi trebuie

ca să înmoaie toate bărbile lumii?

Am să mor.

Şi nu de moarte mă tem, ci de frizeria ei.

De locul acela în care va trebui să tund mai întâi un om

și pe urmă altul

și pe urmă altul.

Nu de moarte mă tem.

Dar, dacă și dincolo de ea sunt tenori și fotbaliști?

Am tuns un om și altul și altul și altul.

Şi, uitându-mă cu negrul ochilor în negrul oglinzii,

văd moartea îmbrăcată în halat alb

și cu un pieptăn ieșind din buzunarul de sus.

Are un metru șaizeci și doi și cincizeci și opt de kilograme.

Are tot timpul și, în spatele ei,

prin ușa pe care scrie FRIZERIE,

intră mai întâi un om și pe urmă altul și pe urmă altul.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: