Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Vasile Constantinescu s-a născut pe 18 decembrie 1943 în comuna Mitoc, județul Botoșani. Absolvent al facultății de Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1970), a desfășurat ulterior absolvirii o îndelungată activitate publicistică. A fost redactor (1970-1990) și secretar de redacție (1990-1995) la revista „Cronica” din Iași, publicație în care și-a făcut debutul poetic în 1967. Și-a publicat textele în reviste precum: „Amfiteatru”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Dialog”, „Luceafărul”, „Timpul”, „Tribuna”.
A debutat editorial în 1971, cu volumul de versuri La țărmul clipei, urmând cărțile de poezie: Am inventat o planetă (1978); Spațiul dintre cuvinte (1981; Premiul Asociației Scriitorilor din Iași pentru poezie); Sfera cu raze inegale (1985); O lume de senzații (1996). Este și autorul unor proze cu elemente SF (Dincolo de geamanduri; A opta zi de la facerea lumii sau Fragment dintr-o piele de șarpe); a scris și versuri pentru copii.
Se stinge din viață pe 20 octombrie 2004 și este înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași.
Criticii care au scris despre Vasile Constantinescu au menționat, în primul rând, dimensiunea ludică a poeziei sale și predilecția pentru „tehnică”, dar și predispoziția reflexivă a autorului. În Dicționarul general al literaturii române, se menționează că în creația lirică a acestui poet „abundă termenii din geometrie, tehnică, cibernetică, mărturisind o receptivitate acută față de suflul vremii și, în egală măsură, angoasa produsă de invazia tehnicismului. Obsesia timpului străbate textele și deschide terenul reveriei, proiecției fantastice, călătoriilor, clivajelor temporale. Spirit fundamental ironic, autorul cultivă asociațiile neașteptate, pândește îndelung surpriza cititorului printr-o continuă sfidare a convențiilor «poeticului», subliniază în chip periculos propriul timbru liric, lăsând prozaicul să năvălească în poezie”. Uneori, asocierile poetice sunt atât de neașteptate („La început a căzut din cer o găină”), încât versurile se construiesc asemenea unor ecuații, necesitând efort pentru a fi decodate. În spatele jocurilor cu imaginarul „a-poetic” și al ironiei,prin care este asimilat în texte faptul de cultură, livrescul, se ascunde însă o profundă nostalgie (o nostalgie a „unui imposibil clasicism”), o amărăciune ce rezultă din confruntarea cu prezentul, care aparține mecanismelor, mai puțin omului, dar și o duioasă evocare a iubirii.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Trestie de raze
Femeia aceea în genunchi. O cifră
pe cureaua de transmisie a lumilor.
Poate că celelalte cifre s-au șters –
semne ale unei ecuații pe care
nu o vom ști niciodată.
Soarele cade după iluzia
unei seringi transfinite. E pus
pe o targă și scos afară din scenă.
S-a făcut amiază. Genunchii femeii
ard în univers ca două candele negre.
Mic poem ca simplu fapt divers
Da, am fost cu primul tren
din Ninive la Eden,
nu mă ține însă minte
vreo inscripție-n cuvinte
– numai sfânta carapace
a Țestoasei cu trei ace
– ca antene – de aramă,
știe cine-s, cum mă cheamă.
Cu țestoasele sportive,
e-n zadar Ahile goana –
tainică va fi icoana
vieții mele în Ninive.
Inel
Pe talerul frunții
stelele dorm
– ne răsfrânge în sine
axul enorm
al clipei visând
spre-un început de cuvânt
– țărm în săgeata
luminii: pământ…
palide unde
ale vremii
sapă-n deșert,
axul rotirii
chip căutându-și,
tace inert;
Pe talerul frunții,
axul luminii
în taină trecut,
sapă-n noi rana
semnului alfa
din prundul
stelelor mut.
Plopi solitari
– Plopi solitari în inima lumii
la răscruci de liniște
ce semne străfulgeră cerului spart?
Încotro pornește lumina
prin păsări, semn alb
nepământirii –
despuiere de gând
prin peștera imaterială a timpului…
– Plopi solitari, în sfântă
încremenire
și ochii eternelor păsări privindu-le
sămânța
fără de timp,
înflorind încă o dată.
Cântec pentru floarea de măslin
– ordine imaginară a cărnii
peste clopotul cărui ecou
fulgerat în măslinul începutului
„prin partea netrăită a timpului
nume desperecheate de sângele
nașterii
își caută păstorul”
– din bulgări reci de pământ
măslinul, cu ramuri de flacără
înnoptează
în ochii copiilor
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
