Ziua Culturii Naționale este ”o improvizaţie cu iz facil”, spune Gellu Dorian, ”o tinichea de aur fals la numele poetului”, scriitorul vorbind totodată și despre datoria pe care botoșănenii o au față de Mihai Eminescu, o datorie pe care urmașii Poetului nu doar că o ignoră, dar o și marginalizează sau minimalizează.
Un an 2021 atipic și deopotrivă dureros pentru cultură, cu măsuri pandemice impuse și deseori inexplicabile, care nu doar restricționează, ci și tensionează societatea. Pentru prima dată în 30 de ani, în mijloc de ianuarie, Botoșanii nu mai sunt scuturați de versurile zecilor de poeți care urcau din întreaga țară, ca într-un adevărat pelerinaj, către Orașul Poetului. Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia își va afla laureatul în luna iunie, când organizatorii speră ca situația să permită organizarea unei gale de decernare în dimensiunea sa reală și meritată.
Scriitorul Gellu Dorian, inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, dar și redactor-șef al revistei ”Hyperion”, confirmă faptul că Gala de Decernare a prestigiosului premiu a fost amânată, dar ne așază înainte și un semnal de alarmă cu privire la cultură și memorie și atrage totodată atenția asupra pierderilor irecuperabile, fie că vorbim despre cultura scrisă, de patrimoniul mobil sau de cel imobil.
-Domnule Gellu Dorian, începem ex abrupto (con)vorbirea de mijloc de ianuarie. În ultimii 29 de ani, această perioadă fremăta eminescian la Botoșani, juriul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” își începea misiunea de a alege, dintre poeții nominalizați, pe cel ce avea să devină laureatul celui mai râvnit premiu literar din România. Cum trăiți acest ianuarie 2021?
-Da, aşa este. Freamătul există şi acum, dar pe alte coordonate, după cum bine ştii, cele ale pandemiei de coronavirus, care a dat totul peste cap, aşa cum o stare de război poate impune reguli ce restricţionează bunul mers al lucrurilor. O acceptăm cu noduri în gât, ne conformăm, chiar dacă unele lungimi şi modalităţi de criză sanitară ni se par aberante, poate că strângem din dinţi, ne uităm altfel în pungă şi la ziua de mâine, cum nu e bine să ne uităm cu zgârcenie la ziua de ieri, cea care ne-a dat suportul acestui freamăt de ianuarie de 171 de ani aici, în acest oraş binecuvântat, dar şi blestemat, freamăt datorat lui Mihai Eminescu, de al cărui nume ne legăm cu toţi, aşa cum se leagă pruncul de sânul mamei sale.
Acest freamăt îi cuprinde pe unii într-un fel, pe alţii în alt fel, în funcţie de poziţia pe care o au faţă de memoria trecutului şi de faptele prezentului, mai ales pe cei ce se simt oameni ai momentului, puşi vremelnic în funcţii care le-ar conferi puteri de ajustare a memoriei în funcţie de înţelegerea lor, nu de ceea ce impune un astfel de freamăt al memoriei mereu resuscitate cu eforturi pe care aceştia, vremelnicii, le cuantifică în funcţie de puterea lor de înţelegere şi mai ales de punga din care iau pentru sine cu generozitate şi dau cu zgârcenie pentru cei ce-ar merita totul.
Freamătul eminescian vibrează în fiecare zi la Botoşani, nu numai în ianuarie sau iunie, ci mereu acolo unde înţelegerea acestui fenomen fundamental pentru identitatea noastră naţională este înţeles în deplinătatea fondului lui, nu doar în forma festivistă şi aureolantă pentru nişte „mititei”, care vorbesc deasupra tuturora, nu slăvind poetul, ci lustruindu-se pe ei.
Da, altădată, timp de 29 de ani cum remarci, juriul, în aceste zile de freamăt, se bătea pe numele poeţilor nominalizaţi, să aleagă pe unul dintre ei, care să dea greutate acestui eveniment ce, datorită şi lor, valorii lor mai ales, devenea din ce în ce mai important şi aşteptat.
-Un premiu care s-a impus la nivel național, girat de un juriu prestigios, pe de o parte, și de laureați de o valoare incontestabilă, pe de altă parte, și care, anul acesta, se va acorda pentru prima dată pe 15 iunie, nu pe 15 ianuarie...
-Primii zece ani la preşedinţie cu regretatul Laurenţiu Ulici, acest premiu a căpătat greutate de instituţie naţională. Dar asta doar în dorinţa celor care au înţeles acest lucru şi mai puţin în mintea şi intenţiile edililor locali, care răsuflau uşuraţi după fiecare ediţie şi-şi luau de-o grijă imediat după eveniment până în preajma următoarei ediţii, când iarăşi începeau să transpire şi să taie, să scuture şi, la insistenţele unor improvizaţi şi veleitari locali, să încerce chiar preluarea premiului şi aşezarea lui în interesul meschin al unor localnici, să-l provincializeze. Dar nu s-a reuşit. Şi, de 19 ani, iată, pe al 30-lea în cursivitatea premiului, Nicolae Manolescu a ştiu să menţină importanţa şi consistenţa valorică a acestui premiu.
Acum, când iarăşi, pe lângă pandemie, bate vânt de veleitari grijulii că premiul va pleca în altă parte şi nu rămâne în curtea lor, când întrebările asupra bugetului alocat tind spre subţiere şi economisire, trăiesc acelaşi sentiment de teamă care va învinge rămăşiţele de mentalitate provincială, care domină peste acest premiu râvnit de toţii poeţii României şi meritat doar de cei cu adevărat valoroşi. Numai că, aşa cum s-a decis din motive pandemice, ediţia aceasta, a 30-a, se va amâna pentru 15 iunie, când, sperăm, va fi timp prielnic pentru derularea unui program consistent, care, pe lângă gala în sine, să includă şi o aniversare a 150 de ani de la Congresul de la Putna, din 1871.
-Sunteți inițiatorul acestui important premiu care se acordă în România de 30 de ani, fără întrerupere. O vreme ați organizat, tot la Botoșani, și Congresul Național de Poezie. Era pe atunci – 2004 – o manifestare inedită chiar și în peisajul național, nu doar cel județean. Adăugăm aici și revista Hyperion, o revistă care s-a impus în spațiul revuistic național și internațional. Vă întreb acum, în anul de grație 2021: mai este (dacă a fost vreodată!) Botoșaniul un oraș cultural?
-Da, aşa este, încă din ianuarie 1990, când a avut loc o primă ediţie a Zilelor Eminescu, improvizată, aşa cum se impunea de nesiguranţa libertăţii în acele zile, mi-a venit ideea să schimb formatul acestora şi să creez un eveniment care să aibă ecou naţional. Unii se luptau să pună mâna pe patrimoniul PCR-ului, încă în agonie şi reaşezare în spaţiile vide, în care securitatea ceauşistă îşi făcea culcuş, în timp ce eu, împreună cu unii prieteni, neîncrezători într-un astfel de proiect, am purces la a gândi un proiect de anvergură naţională. Şi în iunie, după o ediţie de vară, la care a participat şi Laurenţiu Ulici, am proiectat regulamentul, pe care l-am depus la primărie.
Era prin noiembrie 1990. Abia în martie 1991, Corneliu Vicenţiu Daniliuc, primar pe atunci, a dat Decizia cu nr. 100 prin care a luat fiinţă acest premiu. În iunie, în acelaşi an, trebuia să aibă loc prima ediţie, cu laureatul ales de juriu. Însă din motive inexplicabile, preşedintele juriului de atunci, Petru Creţia, directorul noii instituţii de la Ipoteşti, n-a mai fost de găsit, încât ediţia, la propunerea lui Laurenţiu Ulici, s-a mutat, cu acelaşi laureat, poetul Mihai Ursachi, în ianuarie 1992. Astfel, laureatul pe anul 1991 a fost premiat pe 15 ianuarie 1992, rămânând ca aşa să se procedeze de atunci încolo. Şi timp de 29 de ediţii aşa a fost. Cu noi cutume de la ediţie la ediţie, aşa cum s-a observat, care au stabilit ca premiul să se dea numai în prezenţa poetului la Botoşani. De aici şi neînţelegerea de acum doi ani, când unul dintre poeţii laureaţi n-a mai primit laurii, tocmai că n-a mai venit la Botoşani, deşi se ştia că e pe drum. Eveniment trist, regretabil.
Da, am avut şi alte proiecte, cum a fost şi Congresul Naţional de Poezie, din care s-au ţinut cinci ediţii, din doi în doi ani. O manifestare unicat, de ecou, la care participau sute de poeţi din ţară şi străinătate. Din lipsa fondurilor nu s-a mai putut ţine, dar şi din nepăsarea unora care, puşi să administreze cultura botoşăneană, au considerat că oraşul care l-a dat lumii pe Eminescu nu poate suporta astfel de „risipă”. Se vede şi acum la instituţia la care am lucrat şi la care am organizat 29 de ediţii ale Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, că interesul pentru cea mai consistentă tradiţie culturală botoşăneană, literatura, a scăzut la zero, ba chiar la sub zero, memoria poetului naţional şi interesul pentru creaţia literară fiind inexistentă în acea instituţie, care se ocupă acum cu tot felul de improvizaţii date drept „tradiţii culturale”. Păcat.
-Ați scris de-a lungul vremii articole de atitudine, ați semnalat bizarerii cu pretenții culturale, dar mari consumatoare de bani, ați și propus proiecte urbane menite să întregească din punct de vedere cultural un brand cu care Botoșanii se mândresc. Mă refer aici la preluarea de către municipalitate a unor clădiri monument istoric și crearea unor centre dedicate personalităților născute pe aceste meleaguri, în special lui Mihai Eminescu. Mai sperați că cineva se va apleca vreodată asupra unor astfel de idei?
-Nu mai sper nimic. Ce să mai speri de la nişte edili care lasă oraşul lui Eminescu, în chiar punctul lui zero, cu imaginea deplorabilă a unei clădiri în care timp de peste 150 de ani s-au zămislit adevărate acte de cultură rămase doar în memoria unor cărţi scrise de regretatul Ştefan Cervatiuc, iar acum stă gata să cadă. Nimic, desigur nu poţi aştepta de la astfel de edili. Am depus de mai multe ori tot felul de „memorii”, sub formă de idei şi proiecte, absolut realizabile în spaţiul generos al oraşului Botoşani. Probabil am fost considerat un ins ciudat şi cu capul în nori. Însă acele idei erau absolut terestre şi realizabile.
Clădiri de o valoare arhitectonică şi cu o memorie care incumbă numele unor mari personalităţi, cu care ne mândrim doar amintindu-le numele cu diverse ocazii sau în epistole de intenţie când e cazul să se ceară ceva pentru aceste locuri, stau în paragină, nemarcate, uitate, ca în mintea unui ins prins de amnezie amintirile despre propria viaţă. Oraşul tinde să devină un loc fără memorie, sub jegul timpului prezent, care sclerozează un parcurs istoric pe care-l numim, când e vorba de tradiţia de marcă a Botoşanilor, cultural, fenomen cu care ne mândrim ca nişte mincinoşi ce suntem, complăcând-ne într-un trai de azi pe mâine, în certuri şi schisme politice devastatoare.
-Cât de mult îi suntem datori lui Mihai Eminescu? În ce paradigmă ar trebui să ne situăm astăzi, la 171 de ani de la nașterea geniului?
-Foarte datori. Chestiunea e că rămânem doar datori, fără a face mare lucru, de consistenţă. Când avem deja un brand, aşa cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, impus cu greutate în ultimii 30 de ani, unii dintre cei care ar fi trebuit să-l transforme cu adevărat în instituţie naţională, se gândesc, nu fără circumspecţie, cum să-l subţieze şi să-l facă din ce în ce mai insignifiant. Sperăm însă să nu-şi pună în aplicare gândurile alimentate de veleitarii agresivi şi lacomi, care, ca proştii care se bucură de schimbarea regelui, dau năvală la uşa primarului să ceară şi „drepturile lor”.
Nu cu astfel de reduceri de fonduri ne plătim datoria faţă de Eminescu, care a înzestrat de-a lungul timpului milioane şi milioane de copilaşi, punându-le în grai limba maternă, limba română, cea care le-a dat identitatea naţională, cu care se mândresc. Nu aşa se plăteşte o datorie faţă de cel care ţi-a dat şansa să-i respecţi numele chiar la el acasă. Dar Eminescu a fost prost apreciat de-a lungul timpului, chiar din timpul vieţi şi până în prezent, de cei care au slujit din bani publici primăria oraşului. Poate cei de acum vor înţelege că pentru memoria poetului şi pentru răsplata urmaşilor lui, poeţii de azi şi cei de mâine, trebuie făcute eforturi nemăsurabile astfel.
-Patrimoniul cultural este fragil, mai ales atunci când vorbim despre obiective supuse intemperiilor vremii, nepăsării autorităților, distrugerii cu intenție. Ca observator de decenii al acestui fenomen, care credeți că este cea mai mare pierdere a ultimilor 30 de ani (monumente istorice, evenimente culturale, patrimoniu mobil etc.)?
-Cea mai mare pierdere este această instalare a lipsei de memorie a oraşului, care duce în spate una din cele mai însemnate vieţi culturale, pe care un oraş mic a ştiut, prin oamenii demni care au trăit aici, să o consolideze prin instituţii culturale de ţinută: teatru, filarmonica, teatrul de păpuşi, instituţii în jurul cărora a existat o efervescenţă culturală de prestigiu, locuri prin care au trecut cele mai mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti. Acum palide locuri în care doar sinecurile pot fi văzute cu ochiul liber, duse cu greu de bugetul local. Această tradiţie culturală pierdută trage după ea şi lipsa memoriei, amnezia de care vorbeam.
Atâtea clădiri de mare valoare, din multele dispărute, întregesc nepăsarea care aşterne pierderi irecuperabile. La toate acestea se adaugă efectele politicului, care a pus în fruntea instituţiilor de cultură, locale şi judeţene, manageri improvizaţi, fără idei, indolenţi, unii chiar analfabeţi funcţionali, care au împins Botoşanii, din punct de vedere cultural, pe ultimul loc din ţară. De ani buni aici nu se mai face nimic de valoare, se improvizează, iar când se face ceva valoros, iute vin idei şi idioţi să le şmirgheluiască după priceperea lor.
Nepăsarea faţă de valorile trecutului, dar şi de cele ale prezentului, este tara care trage oraşul Botoşani pe linia de parcare a istoriei recente. Când ai nume ca Max Blecher, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Al.D. Lungu, Vasile Constantinescu, Constantin Dracsin, Lucian Valea, Horaţiu Ioan Laşcu, Lucian Alecsa, Octavian Cotescu, Teofil Vâlcu, Constantin Lupu, alţii şi alţii, oameni dispăruţi şi uitaţi aproape, să nu faci nimic pentru memoria lor, să dai un nume de stradă, de alee, de instituţie şi aşa mai departe, ce poate însemna? Dau doar un simplu exemplu: la Vaslui, un poet modest ca Ioan Iancu Lefter este adus în memorie în faţa celor ce trăiesc sau trec prin Vaslui printr-o statuie recent inaugurată. Să ne gândim la Botoşani la o statuie a lui Mihai Ursachi? Nici pomeneală. Dacă nu au Enescu, Iorga, Antipa, Luchian, alţii şi alţii, câte o statuie cu care, ca botoşănean, să te mândreşti, cum să aibă Max Blecher sau Horaţiu Ioan Laşcu aşa ceva?
-De zece ani (începând din 2011), România celebrează pe 15 ianuarie și Ziua Culturii Naționale. A fost gestionată această zi potrivit semnificației sale, a ajutat acest demers la conștientizarea comunitară? Ce s-ar (mai) fi putut face în acest sens?
-Încă o improvizaţie cu iz facil. N-a fost şi nu este decât o idee ca multe altele, pentru a se zice că s-a făcut ceva, fără să fie şi acoperită cu un fond consistent, competitiv, important şi stimulant. O tinichea de aur fals la numele poetului. Atât.
-Orașul care a dat României genii incontestabile nu dispune, la ora actuală, de o sală modernă (avem câteva la limita decenței), care să primească personalități ale lumii culturale, care să găzduiască evenimente de calibru național. Au fost Botoșanii, din acest punct de vedere, un oraș prea sărac pentru a-și permite o astfel de investiție?
-Aici e mult de vorbit. Stăm cu marile instituţii culturale, teatrul şi filarmonica, în chirie, întreţinând unele clădiri pecunofage în care funcţionează relicve ale comunismului, în loc să fi avut clădirile proprii. Se fac săli de nunţi, cărora li se spune „de evenimente”, dar de evenimente culturale nici vorbă. Şi nici nu vom avea prea repede.
-Ne îndreptăm către o criză culturală sau, dimpotrivă, poate fi pandemia un prilej de cernere și discernere a valorilor?
- Suntem într-o criză culturală cronică. Dau doar un simplu exemplu: la Oradea, este trasă pe linie moartă revista „Familia”, veche de peste 150 de ani, revistă în care a debutat Eminescu. Urmează şi alte astfel de parcări în uitare a fenomenelor culturale, încât faptul că azi constatăm că Botoşanii, leagănul de naştere şi copilărie al unor mari personalităţi ale culturii româneşti, este un loc fără memorie, memorie înlocuită de superficialitatea vieţii cotidiene şi a faptelor aculturale şi a profitorilor politici, este un evident semnal de alarmă că se lucrează la erodarea adevăratei noastre identităţi. Aşteptăm să ieşim din această criză, trăită latent, ca o comă clinică indusă, cine ştie, poate odată cu pandemia aceasta devastatoare.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
