În urmă cu 153 de ani, în prima zi a lui Făurar, în Ștefăneștii Botoșanilor se năștea cel ce avea să devină peste ani ”poetul plastic al florilor”.
S-a ivit pe lume pe 1 februarie 1868, în familia maiorului Dimitrie Luchian, susținător al lui Cuza, ajuns cu garnizoana la Ștefănești cu doi ani înainte de nașterea lui Stefan. Maiorul era un bărbat blând, dar dârz din fire si demn. Mama Elena, în schimb, era o fire foarte practică, aprigă si hotărâtă. Aici, la Ștefănești, li se nasc ambii copii, al doilea fiind Anibal, cu un an mai mic decât Stefan.
Ștefan va petrece la Ștefănești primii cinci ani din viață. În anul 1873, familia se mută la București, unde după numai patru ani tatăl Dimitrie își găsește sfârșitul.
Copilul Ștefan va desena încă de la școala primară, "unde făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani; atâta era tariful", spunea mai târziu Luchian, care obișnuia chiar să glumească peste ani: "m-am apucat de pictură pentru că nu mi-a plăcut cartea". Cu toate acestea, a fost unul dintre artiștii cei mai cultivați și mai dornici de cunoaștere de la noi.
În 1885 ajunge la Școala de Belle Arte, pe care o va absolvi în 1889.
Descoperă pictura adevărată prin Grigorescu, Eduard Manet sau Gauguin și Van Gogh. Ajunge la Paris tocmai pentru a pătrunde lumea acestor artiști geniali, într-o societate atât de pestriță, ce unea pictori din toate colturile lumii.
În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viață artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescentă impresionistă.
Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al "Expoziției artiștilor independenți", care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial.
Apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții.
Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții.
Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătura, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.
A murit în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916, în casa lui din Bucureşti. Avea 48 de ani.
Tudor Arghezi a lăsat mărturii de o excepțională valoare, pe care le și publică pe 11 mai 1955, la o săptămână după trecerea în eternitate a compozitorului George Enescu, născut în Livenii Botoșanilor.
Articolul lui Arghezi așază dintru început, într-un istoric aproape banal, o poveste care avea să rămână vie peste decenii.
"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate", scria Arghezi în debutul articolului publicat în România Liberă.
Emoția se dezlănțuie cu fiecare rând parcurs, pentru ca la final să găsim o mărturie copleșitoare, pe care Tudor Arghezi o dezvăluie în cuvinte alese.
"Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat până la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.
Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”.
Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Tonitza avea să mărturisească mai târziu că patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
(Nicolae Tonitza)
Pictorul din Bârlad descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat.
"I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Într-o vreme în care cultura suferă, iar artiștii par doborâți de schimbările pe care pandemia le-a produs în societate, o veste precum cea a (re)deschiderii unui muzeu pare mai degrabă una nerealistă. Și totuși, singurul muzeu dedicat lui Ștefan Luchian este aproape de a-și deschide porțile pentru public.
”Suntem în faza în care luăm toate avizele de la ISU, de peste tot. Am finalizat concursul și, de la 1 februarie, va fi și cea de a doua persoană ca să putem asigura fluxul, pentru că în trecut am funcționat cu o jumătate de normă muzeograf”,
Aurel Melniciuc, manager Muzeul Județean Botoșani
În ciuda faptului că, după cum se știe, casa originală a pictorului nu s-a păstrat, noul muzeu va păstra atmosfera de epocă și va oferi publicului informații despre artistul născut la Ștefănești.
”Este vorba despre o fostă școală, în care până în 2001 a fost muzeul ”Ștefan Luchian”, clădire pe care am reabilitat-o cu fonduri de la Consiliul Județean. Clădirea a fost complet reabilitată, chiar și recompartimentată în așa fel încât acum avem o sală centrală, multifuncțională, foarte mare, aproape 200 de metri pătrați și care va fi dedicată diverselor manifestări”,
Aurel Melniciuc, manager Muzeul Județean Botoșani
.jpg)
Astfel, a fost amenajată o expoziție temporară cu tablouri realizate de pictorii botoșăneni, din colecția Galeriilor de Artă, dar și cu câteva sculpturi care îl reprezintă pe Luchian.
”În altă cameră avem expoziția de bază, care include o retrospectivă a vieții pictorului Ștefan Luchian, copilăria, nașterea în Ștefănești, cumva o trecere prin întreaga viață, expoziție realizată printr-o panotare a datelor, documentelor, imaginilor, și completată, cam în jumătate de sală, cu obiecte care au aparținut pictorului sau care reconstituie atmosfera din epocă și din casa în care a locuit. O parte dintre obiecte ne-au fost donate de Fundația ”Ștefan Luchian”, doamna Aglaia Corneanu. Am acceptat aceste piese, și o pianină, un șevalet, un gramofon. Noi le-am restaurat, le-am condiționat în cadrul Muzeului nostru”,
Aurel Melniciuc, manager Muzeul Județean Botoșani
Noul punct muzeal va fi cu totul diferit de vechiul muzeu, care cuprindea doar o expoziție de picturi rămase din taberele tematice, donate de pictori.
Deschiderea muzeului dedicat lui Ștefan Luchian va avea loc, cel mai probabil, către luna aprilie a acestui an, când restricțiile nu vor mai fi atât de drastice.
”Ne punem de comun acord cu doamna președinte, pentru că vrem să facem o deschidere frumoasă, ori actuala pandemie nu ne permite decât cu maximum 20 de persoane. Ar fi prea puțin, în condițiile în care ne dorim să îl invităm și pe IPS Teofan, autorități locale, parlamentare, s trimitem invitație ministrului și Ministerului Culturii. Undeva prin aprilie, poate se mai relansează un pic restricțiile. Dorim cât mai repede, imediat ce vine căldura vom amenaja și curtea, când vom avea și girul CJ vom deschide”,
Aurel Melniciuc, manager Muzeul Județean Botoșani
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
