În urmă cu 24 de ani, pe 7 ianuarie, se stingea din viață Constantin Dracsin. ”Poate nu m-ați dorit, și totuși fără mine nu mai ajungeați buni”, sunt cuvintele testamentare ale poetului fără aripi, omul care și-a construit propriul destin scrijelind hârtia cu creionul între dinți.
S-a ivit pe lume pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, județul Botoșani. Din cauza cruntei maladii din copilărie – poliomielita –, nu și-a mai putut folosi niciodată mâinile. Asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai importanți poeți ai țării, asemănat de mulți cu Nichita Stănescu.
Constantin Dracsin a fost prăznuitorul de îngeri, a fost făcătorul de pace, zburătorul fără aripi. Neputința trupească i-a fost treaptă, i-a fost urcuș către desăvârșire. A scris cu creionul între dinți, a desenat în scrâșnet amar, a construit pentru noi toți un nou manual de supraviețuire.
La aproape un sfert de secol de la moartea trupească a lui Constantin Dracsin, vă invităm astăzi la o altfel de călătorie. O întoarcerea în lumea artistului unic, irepetabil care a fost Dracsin. Și nicăieri în Botoșani nu este mai prezent Constantin Dracsin decât în Colecția care îi poartă numele, din cadrul Complexului Muzeal Botoșani, spațiu amenajat și curatoriat de Gheorghe Iavorenciuc.
(Colecția Constantin Dracsin - Complexul Muzeal Botoșani)
-De unde a început împreuna-poveste a lui Gheorghe Iavorenciuc cu Constantin Dracsin?
-De pe când eram elev al Liceului Pedagogic din Botoșani. Eu fiind mai mult aplecat către cultură, către literatură, am observat niște expoziții interesante în oraș. Era o expoziție grafică. Și sub fiecare lucrare de grafică era scrisă și o poezie. Am fost impresionat. Se întâmpla prin 1973-1974, la Galeriile de Artă. Erau lucrările lui Constantin Dracsin, despre care eu pe atunci nu știam că nu are mâini.
-Chiar elev fiind, cunoșteați lumea literară a urbei… Vă amintiți când l-ați zărit pentru prima dată pe Constantin Dracsin?
-Mergeam la un cenaclu în Botoșani, este adevărat, dar noi, elevii, doar gravitam în jurul celor din centrul acestei lumi, și vorbesc aici despre Lucian Valea, de pildă. Era acolo cultura însăși... Iar pe atunci poetul chiar era poet! Mergeam la cenaclu și gravitam și noi în jurul poeților de la care aveam de învățat, de aflat.
Se făceau și un fel de petreceri de după, unde poeții citeau. Și la un moment dat se ridică și Constantin Dracsin și spune o vorbă înțeleaptă, pe care nu toți au înțeles-o. ”Costică, de unde știi tu toate astea?”, l-au întrebat unii. ”Mama mi-a spus”, a zis poetul. Atunci m-am apropiat și am constatat cu uimire că el nu are mâini. Avea mânecile băgate în buzunare, era cu surtucul pe el... A fost șocul tânărului care eram la acea vreme: deci se poate și așa, iar eu mă simt atât de neputincios! Cred că noi de fapt ne naștem neputincioși și trăim neputincioși toată viața. Neputința e caracteristica noastră, pentru că numai unii sunt planete, numai unii dau lumină precum soarele, iar noi ne încălzim de la lumina lor. Am rămas atras de el de atunci. El nu are mâini și poate face atâtea! El nu are soare și totuși cu soarele desenează! El este trimis pe pământ ca etalon pentru noi!
-Cum era Constantin Dracsin în peisajul cultural al acelor ani? Era un introvertit sau, dimpotrivă, își manifesta zgomotos prezența? Era mucalit, glumea?
-Amintirea mea este subiectivă, desigur. El nu era altfel decât noi, la prima vedere, deși era privit ca toți ceilalți. Dar el chiar reprezenta ceva. Planeta e planetă, nu acceptă în aliniamentul ei pe cineva care nu există. El exista. Și se vede și acum, privind aceste lucrări, că el a existat de mult acolo. De fapt ceilalți – lumea culturală botoșăneană – s-au aliniat după el.
(Gheorghe Iavorenciuc - Complexul Muzeal Botoșani)
-Ne întoarcem la acea primă imagine din cenaclu. Uimirea elevului...
-...uimire era: cum de în acest om există atâtea averi, atâtea tezaure? Era omul-tezaur.
-Era imaginea omului fără mâini care schimba toată perspectiva asupra a ceea ce până atunci fusese doar un nume? Cum se traduce asta în emoție?
-Imaginea omului fără mâini poate fi descrisă în două feluri. Fiecare om are o privire ca atare. Un cățel fără picioare, un păr fără pere. Prima emoție e cea casnică, diurnă. A doua emoție intervine atunci când tu deja ai exersat profunzimea lucrurilor și prin exercițiul acesta al profunzimii îl vezi pe Dracsin în această carapace a omului fără mâini, cu pălăria cu boruri largi, mergând șleampăt, cu ochelarii atârnând, stând ori supărat...
Începi să îl întrevezi. Noi cu toții am fost uimiți de capacitatea lui de a depăși lucruri atât de elementare. Dracsin spunea: în viață poți fi privat de orice capacitate, să ajungi într-un punct imposibil. Dar atunci când e imposibil, tu pune-ți în cale un lucru cât mai mic, un bob de grâu, și încearcă să îl faci, analizează cum l-ai făcut și treci la următorul. Iar următorul bob de grâu va fi un lucru bine făcut. Eu de la lucrul bine făcut și lucrul din conștiință bine făcut, de acolo am luat un exemplu. De a duce un lucru până la capăt. Din neputința noastră interioară, pentru că omul nu poate ajunge la perfecțiunea dumnezeiască, perfecțiunea Demiurgului. Dar la Dracsin se vede sămânța... Asta au văzut toți în Dracsin...
-Ce fel de energie purta cu sine Constantin Dracsin?
-Energie pură. La un moment dat, colecția aceasta a fost dată către o firmă de electricitate, E.ON. Lucrările de grafică trebuiau să apară pe facturi (pe spate). Pentru că Dracsin este o energie neconvențională, ca de la soare, ca de la vânt... Apoi a dispărut povestea din peisajul de marketing al firmei respective.
-Ne întoarcem la portretul pe care i-l făceați acum câteva minute lui Constantin Dracsin: cu mânecile hainei atârnând, cu ochelarii, cu pălăria cu boruri largi. Un personaj! În cinematografia internațională sau în literatura mondială, cine ar fi reușit să creeze un asemenea personaj de așezat apoi într-un film, într-o carte?
-Să nu fug prea departe, să rămân aici, în locul în care a trăit el. Prima dată când am ajuns în casă la el, atât de sărac și de fericit era, încât mi-a făcut cafea din boabe de struguri prăjite pe plită. Era în 1999 când eu am ajuns cu Gellu Dorian la el. L-aș plasa în filmul ”Moromeții”, iar el este omul din spatele fiecărui personaj. El este umbra din spatele fiecărui om. Este și fata cea chinuită pe care o bate tatăl și nu o lasă să se mărite, și Nilă cel plin de natura umană care explodează în el... Chiar și Moromete, cu înțelepciunea lui. Toți Moromeții aceștia care se întâlneau în Poiana lui Iocan, toți vorbeau despre Dracsin, așa l-aș vedea pe Dracsin: umbra din spatele sau esența din fiecare om. Pentru că necuprinsul înțelepciunii lui este că noi toți în el ne aflăm și din el ne tragem.
Le spun celor care vin la muzeul acesta și în camera aceasta: ați intrat într-o curte de om gospodar, prima dată pe lângă o troiță, ați intrat într-o casă bătrânească, ați văzut bârnele casei bătrânești, ați văzut pomii, fierăria, lemnăria. Dar am introdus, ca pe o cărare, omul pentru a ajunge aici, la apogeul înțelepciunii umane, etalonul existenței omului care este Dracsin. E cumva un secret, am descoperit și eu că este un secret al existenței umane. În 23 de ani de când l-am cunoscut pe Dracsin, să reușesc să refac cărarea lui. De fapt el se regăsește în casa bătrânească, în lumânarea ce-o aprindem...
-”Mă zvârlugă / de mâine o să te păzească doi îngeri”, spune poetul…
-Eu sunt al treilea înger. Are o poezie scrisă cu o săptămână-două înainte de moarte, și eu eram al treilea înger al lui. Primul înger, cel adevărat, al doilea era îngerul neputințelor lui și al dorințelor lui adolescentine sau din pubertate, să se întâlnească cu partea necunoscută a lucrurilor – cu femeia. Partea feminină din existența lui. Așa l-am regăsit eu pe Dracsin. L-am regăsit chiar când o femeie venise să stea cu el. În existența noastră, primul contact cu o femeie este cel tactil. Eu sunt un om care prețuiesc foarte mult simțul tactil pentru că eu sunt un pescar care în copilărie s-a întâlnit cu peștele. Un pescar cu mâna, în adâncul râului, în Siret. Când băgam mâna în râu simțeam o altă vietate care trăia în lumea ei, iar eu trebuia să prind și să o scot afară. Deci am acest simț tactil în aceste amintiri fabuloase. Impactul contactului tactil cu peștele rece și foarte lucios și viața lui acolo, eu să mă transform la contactul cu peștele, să mă afund ca o rădăcină. Foamea omului de a avea, de a prinde, de a fi puternic, așa scoteam peștele afară.
Dracsin, cu umbra lui, venea de demult și va fi mult timp, pentru că despre el se vorbește. Noi trăim cu el.
-Ca să mai umplem un pic perioada asta dintre 1972 și 1999, anii care au marcat această relație. Ce se mai poate adăuga acestui interval, de la cenaclul din tinerețe până la cafeaua din boabe de struguri prăjite.
-Fiecare om poartă o povară. Eu acum, dacă aș închide o carte, ar rămâne două coperți. Una de la 1999 încoace, în partea stângă, 23 de ani după moartea lui Dracsin. Și am mai avut 23 de ani până să îl cunosc pe Dracsin. Ca o carte închisă, iar cartea aceea are impact asupra mea. Fiecare om are linia lui. Noi toți trăim pe raza noastră de cer care ni se dă. De fapt când ni se intersectează cu o altă rază de cer într-o secundă și rămâi marcat toată viața de acea secundă. Ca și între o parte feminină și masculină, s-a născut acolo un înger și asta m-a pândit toată viața...
-Întâlnirea cu îngerul...
-Da, întâlnirea cu îngerul. Eu spuneam că el este îngerul din spatele tuturor. Eu am întotdeauna îngeri mulți care mă urmăresc în viață. Este tatăl meu pe care nu l-am iubit cum trebuie. Poate un vecin care m-a chemat la masă când îmi era foame, mă urmărește el, Dracsin, ca înger... Un înger despre care putem să vorbim, m-a marcat mărirea lui și neputința mea de a face liniile corect, de a gândi corect și de a fi autodidact, cum era el.
-Vorbim despre un autodidact care a excelat nu doar într-un domeniu artistic...
-El excela în a fi om și în gândirea lui. El se exprima artistic. Eu, de când l-am cunoscut pe Dracsin, am încercat să nu mai scriu. Ci mai mult să gândesc ceea ce scriu. Mă întreabă unii și acum: dar tu de ce nu ai mai scris? Pentru că am responsabilitatea faptului că dacă nu scriu mai bine ca Dracsin nu are rost să mai scriu. El a scris și pentru mine. El a fost și pentru mine. Mi-a transmis gândirea din spatele oricărui cuvânt, oricărei opere.
Noi exersăm gândirea și transmitem într-o formă extrem de bine croită, artistic, modul nostru de a gândi. Luând de la el modelul, ar trebui să fim gânditorii noștri în fiecare pas, în fiecare moment al existenței noastre. Eu am copiat de la Dracsin maturitatea. La el linia nu a ieșit oricum. Punctul pe care îl vedem este acolo pus ca și cum ar fi crescut o nouă plantă. Și se poate da nume fiecărui punct care a crescut, fiecărei linii. Pentru că el nu a avut schițe. El de fapt s-a născut bătrân, a fost născut ca plin, ca total. El în viață a căutat doar modul de a fi. Cum să ne spună că el este acolo, ca să înțelegem că nu e ca în joaca noastră de a irosi culori, cerneală, de a irosi galeriile.
Marea povară în viața fiecăruia, ca și marea fericire, este să te întâlnești cu omul de la care să înveți ceva. Zilele mele au cu atât mai multă valoare cu cât mai mulți oameni am întâlnit. Abia atunci pot să nasc și eu, pot să creez și eu. Indiferent că sunt mii de muzee, că facem mii de întâlniri cu public, dacă omul nu are o întâlnire egală cu explozia lui sau cu implozia din el, aproape că este inexistent. Aici, la Dracsin, simți că tu ești important. Aici renaști...
-Revenind la 1999.... Cine a renăscut atunci?
-La început nu eram copt. Știam capacitatea mea, cât puteam să duc atunci. Toți care mi-au dăruit lucrări pentru casa aceasta au știut că nu mie îmi dau... Am spus că fac expoziție, sigur că fac, i-am spus lui Constantin Dracsin...
Pe 7 ianuarie, în ziua în care a murit, eu trebuia să deschid expoziția la Galeriile de Artă, de Sfântul Ioan. Eram atât de euforic... Eram extraordinar de bucuros că ne-am întâlnit, că mi-a dat sarcinile și că eu pot să le duc, că îi preiau din sarcini. Chiar acestea erau cuvintele pe care i le-am spus: de acum înainte nu te gândi decât că poți să lucrezi. Toate lucrările acestea ale lui sunt făcute cu mare voință de a le face, cu mare sacrificiu! Dar în același timp cu incapacitatea umană de a avea căldură în casă, de a avea măcar o cafea. Eram cu Gellu Dorian când mi-a spus: ”ia lucrările acestea și hai să facem o expoziție”. E povara unui om, mi-am spus atunci. Și am preluat povara.
-”Povara” aceasta este tot ce a rămas după un artist atins de geniu.
-Dacă citim orice poezie a lui vedem spectrul lui zilnic, când el punea foc optimismului. Fierbea cumva neputința și creștea din ea aripi, mai ales în poezie. El nu avea elementele literare, a citit foarte mult dar nu le practica. La el fiecare cuvânt spus este un cuvânt greu, are o valoare a lui cu o greutate fenomenală. La el cuvintele seamănă cu o linie trasă. O linie trasă are valoarea ei. Deci orice cuvânt spus are valoarea unei frunze, valoarea unei ramuri, valoarea unui ochi, valoarea unei metafore...
-Spre deosebire de noi, care scriem într-o ușurătate inconștientă. El crea efectiv cuvântul, îl construia cu dinții...
-Noi putem pierde nouă zile și în a zecea poate să facem ceva. La el fiecare clipă avea valoarea liniei făcute. Unele tablouri au fost făcute în jumătate de minut sau într-o oră, pe foi A4 albe. În aceste foi el a curs efectiv. Aici e viață-om. E sânge-spirit. Atâta carne, atâta suflet este, că dacă vrei să vezi în perspectivă chiar îmbrățișezi acolo, chiar te plimbi, simți mirosul. Eu când vin aici mă simt copleșit. Aici sunt mii de vieți...
Casa aceasta, pașii, cărarea mea până la a ajunge la Dracsin este bine croită…
-Să mai spunem și că, până la Dracsin, trecem prin Atelierul lui Marcel Mănăstireanu…
-Marcel Mănăstireanu, da, un om care, într-un oraș pierdut, închis, scuturat, cu oameni cu aripile tăiate, care a străbătut și cultură proletcultistă, cu comanda socială de a desena... ”Sunt om”, spunea artistul, ”lucrările mele nu sunt ceea ce se vede aici, aici este doar ceea ce am avut putința să dau. Eu sunt cel din albumele citite...”.
-Dar Marcel Mănăstireanu a apucat să vadă Colecția Dracsin...
-Absolut! Mai mult, prin Marcel Mânăstireanu am făcut și muzeul de aici. Zi de zi a stat aici, sunt pașii lui peste tot aici, cu el m-am sfătuit în toate.
(Atelierul lui Marcel Mănăstireanu)
-Cum se raporta Marcel Mănăstireanu la Constantin Dracsin? Cum privea către arta înaintașului său?
-Noi despre soare aproape că nu vorbim deloc, decât atunci când ne este cald. Hai să tragem scaunul la umbră, spunem noi, adică să nu vedem soarele. Noi avem neputințele noastre... Borcanul este plin de miere, luăm și ne îndestulăm, dar albina nu există pentru noi. Am avut o șansă unică, să mă fi întâlnit chiar înainte de moarte cu Dracsin și el să spună: ”ia tu lucrările, în tine am încredere!”. Ca și cum ți-aș da Carul Mare și tu o să mi-l pui pe cer. Și Marcel Mănăstireanu cam la fel a făcut. Eu nu îl știam pe Marcel. El a zis: ”A, tu ești cel care a luat operele lui Dracsin! Vreau să vin la tine!”/
-Deci Dracsin l-a ”adus” pe Marcel Mănăstireanu aici!
-Da, Dracsin l-a ”adus”! Marcel a spus apoi: ”Hai să mai vin o dată!”. El venea să îl vadă și pe Dracsin, că poate era dator cu neputințele noastre... Dar voia să mă vadă și pe mine, să știe dacă eu sunt cel care voi duce mai departe și lucrările lui. Și a avut o fericire imensă că stă lângă Dracsin. Marcel a plâns! Avem filme. Spunea: ”Este incredibil că eu stau aici, ca poartă de intrare la Dracsin”. Omul de fapt, când vorbește de la om la om, aproape că nu poate să spună esențele. Marcel a pierdut putința umană și nu a mai fost capabil să lucreze, de la Parkinson. Mâinile lui nu îl mai ascultau. Și zicea: ”Eu chiar mă apropii de Dracsin, dar el a putut mai mult. A făcut și pentru mine în perioada asta, când eu nu am mai putut. Eu am putut să fac atât cât am putut, el face mai departe, mai mult decât aș fi putut eu să mă gândesc că aș mai putea să fac”. E o dulce povară pentru mine, ca să mă motivez în fața muritorului de rând, ca să ne mai povestim...
Ca să construiești locul acesta, ca să construiești cărarea, ca să împodobești cu iarbă, să aduci pietre de la Ion Creangă, de la Ozana, sau de la Suha, de la Vitoria Lipan... Am fost cu Marcel la Brâncuși, la Hobița... Am stat, aproape că nu am povestit nimic...
Dracsin a fost ca o pată pe fruntea lui Gorbaciov, care a distrus comunismul. El era acea pată! Toți acei scriitori din jurul lui Dracsin au devenit și ei pătați. Fiecare a vrut să fie dizident. Cele două jumătăți ale portocalei, spuneam prin anii 70, și știam că dincolo de partea văzută a lucrurilor vom putea vedea partea cealaltă, nevăzută a lucrurilor, cea mai dureroasă, mai pasională a vieții, atotcuprinzătoare!
.jpg)
(Manuscris - Colecția Constantin Dracsin, Complexul Muzeal Botoșani)
