„Cupa Ligii, ceva cu „…last” la sfîrşit, leucoplast, iconoclast, mă rog, nu contează. Este o competiţie organizată sub egida Ligii Profesioniste de Fotbal, ca să-şi arate şi Gino Iorgulescu imaginaţia, nu doar Sepp Blatter. Cupa Ligii este cel mai scurt drum pentru a cîştiga un trofeu, a constatat într-un moment de geniu Vali Lazăr, recent transferat de la Dinamo la Concordia Chiajna.”, așa începe un amplu editorial semnat de unul dintre cei mai acizi jurnaliști sportivi, Cristian Geambașu.
Un pas mic pentru Vali, unul enorm pentru umanitatea fotbalului! Glumim? Nici vorbă, păi, dacă speakerul stadionului a urlat din toţi bojocii: „Fotbalul-spectacol s-a inventat la Chiajna!”?!
Chiajna chiar a jucat bine şi a înscris 3 goluri în poarta celor de la Botoşani, fără să primească vreunul. Ceea ce nu este nici la îndemîna echipei clasate pe locul 7 în lume, naţionala României. Dar nu despre reuşitele lui Cristescu, Răducanu sau Purece vom vorbi în rîndurile care urmează, ci despre antrenorul învinşilor, Leo Grozavu.
Un veteran în funcţie ca antrenor al aceleiaşi formaţii din primul eşalon, din ianuarie 2014. Observaţi că eternitatea în Liga 1 se măsoară în alt sistem temporal.
Fundaş central, Leo Grozavu a fost un fotbalist cumsecade. A strîns peste 100 de tricouri sub culorile lui Dinamo, a mai jucat două campionate la Ceahlăul, ba chiar şi în Germania, la Saarbrucken. Venirea lui la Botoşani a coincis cu revirimentul echipei din nordul Moldovei, căreia i-a imprimat un stil riguros şi plăcut ochiului.
Doar că din momentul nesperatei şi conjuncturalei calificări în preliminariile Europa League, Leo Grozavu s-a schimbat. O dată cu el şi echipa. În rău. Crizele lui de nervi au devenit şi crizele de exprimare ale formaţiei pe care o antrenează. Omul civilizat şi cumpătat de pe banca clasatei cu numărul 8 în ediţia de campionat 2014-2015 s-a transformat într-o persoană irascibilă, bănuitoare, populată de impresii negative. Despre ceilalţi. Despre sine, numai de bine.
Reprezentaţia pe care Leo Grozavu a dat-o la Chiajna aparţine unui repertoriu pe care îl credeam pierdut printre antrenorii contemporani. Pierdut undeva în negura înjurăturilor groase şi a spiritului lubric ale unor nene cu trening transpirat şi cu spume la gură.
Se vede treaba că anumite lucruri nu se pierd însă, chiar dacă te îmbraci casual-elegant, iar la declaraţiile de după meci interpretezi rolul profesionistului desăvîrşit şi neînţeles de auditoriu. Şi copleşit de griji, şi preocupat de redresarea echipei.
Dacă îţi trebuie licenţa Pro ca să strigi la Miron: „Dă, bă, drumul mai repede la mingea aia, că te omor, băga-te-aş în p…a mă-tii” ori ca să-i zici lui Bordeianu: „Bordeiene, cap sec, tu ce dracu’ faci, bă? Aleargă, f…u-ţi m…ţii mă-tii”, atunci ne putem mulţumi să mergem la meciuri de judeţeană, unde miza este un purceluş de lapte, plus o damigeană cu vin.
Să fim înţeleşi. Nu sîntem nici ipocriţi, nici ne jucăm de-a pudicii, dar uneori domnii noştri antrenori sar peste cal, confundînd severitatea cu bădărănia.
Comportamentul suburban nu are nimic a face cu presiunea rezultatului imediat ori cu bărbăţia care se presupune că înconjoară lumea fotbalului. Iar Leo Grozavu nu este singur în această incursiune în vulgar. Are tovarăşi de drum care se ştiu foarte bine şi pe care nu-i vom pierde din ochi. Să nu se simtă nedreptăţiţi.
