La trei luni de la cuvântarea de la Botoşani, Nicolae Ceaușescu se afla în faţa unui pluton de execuţie.
Mii de muncitori din Botoşani stăteau în luna septembrie din anul 1989 şi aşteptau de două ore ca preşedintele ”Epocii de Aur” să sosească cu elicopterul. Era ultima vizită pe care Nicolae Ceauşescu o făcea în Moldova.
Îşi începeau munca la şase dimineaţa, în uriaşa zonă industrială de la marginea oraşului. După zece ore de muncă, cei peste 30.000 de muncitori din fabricile botoşănene au fost încolonaţi şi aduşi de oamenii regimului să îşi întâlnească liderul.
Nicolae Ceauşescu venea la Botoşani şi totul trebuia sa fie ca la carte. De spectacol şi primire s-a ocupat personal unul dintre admiratorii şefului comunist, Emil Bobu, botoşănean născut la Vârful Câmpului.
Oamenii îşi mai amintesc şi acum că timp de 60 de minute au repetat primirea.
”Au verificat copiii aproape o oră. Să aibă tot ce trebuie, panglici, uniforme curate. Încă o oră am repetat cu ei programul artistic. Cei mai mici dintre ei aveau nevoie să meargă la toaletă şi nu aveam unde să îi ducem. Nu puteam părăsi formaţia. Elevii erau lângă balcon şi trebuiau să cânte şi să fluture flori si steaguri să îi vadă Ceauşescu”, a declarat pentru Adevărul.ro Elena Nechifor, o fostă profesoară din Botoşani care a participat la eveniment.
Muncitorii au repetat şi ei, tot o oră. Purtau şi portretele celor doi lideri. După două ore de repetiţii, în faţa sediului Prefecturii de astăzi şi încă o oră de aşteptare, a aterizat şi Ceauşescu cu elicopterul. Iar spectacolul propagandistic a început.
Sub ochiul ager al securiştilor a început şi programul artistic al muncitorilor şi al elevilor. Ropote de aplauze şi urale asurzitoare. Steaguri şi flori. Asta au găsit soţii Ceauşescu la Botoşani, o redută a sărăciei, unde se aşteptau să găsească sprijin.
Bucuria botoşănenilor să îl vadă pe Ceauşescu era descrisă pe larg în ediţia din aceea zi a cotidianului ”Scânteia”.
Realitatea muncitorilor era, însă, alta. Sătui de stat la cozi, de mâncat aripioare şi tacâmuri şi de curent cu porţia, chiar şi aici, departe de Timişoara sau Bucureşti, murmurul nemulţumirilor începea să se audă. După trei ore de repetiţii şi zece de muncă, muncitorii nu mai aveau puterea să îşi aplaude liderii.
”Nu aplauda nimeni, poate pe ici pe colo puşi de activişti sau cei mai fricoşi. Mai erau care ascultau Europa Liberă şi bănuiau ceva. Nu se chinuia nimeni să aplaude, nu le mai păsa. Eram cu băieţii de la Electro şi ne uitam că nimeni nu zice nimic, nu aplaudă, stau şi se uită. Dar peste tot se auzeau numai aplauze şi urale. Ne-am uitat sus la etaj la Teatru şi ne-am dat seama”, povesteşte Virgil Zamfirescu, un fost şofer de la uzina Electocontact.
Într-adevăr nu erau aplauzele şi uralele muncitorilor. Oamenii însărcinaţi cu propaganda, auzind zumzetul mulţimii şi văzându-le apatia, au trecut la planul de rezervă.
Marile megafoane de la Teatrul „Mihai Eminescu”, situat în apropiere, au fost puse în funcţiune. În public, muncitorii se ţineau de glume.
Cei de la uzina Electocontact, care ţineau tablourile cu Elena şi Nicolae Ceauşescu, l-au coborât pe cel al Elenei.
”Unul dintre şoferii din autobază a scos ţigara din gură, a făcut o gaură mică la gură la Elena şi a băgat ţigara. A ridicat tabloul şi cum bătea vântul Elena a început să fumeze. Râdeau toţi din jur. Spectacolul nu a durat decât câteva secunde. Au coborât tabloul că deja mişuna Securitatea”, povesteşte, amuzat, Virgil Zamfirescu.
După aproape o oră şi jumătate Ceauşescu s-a urcat în elicopter şi a plecat. După trei luni de zile, aceiaşi botoşăneni pentru care „au aplaudat” megafoanele au văzut la televizor cum Elena şi Nicolae Ceauşescu erau executaţi, încheie Adevărul.ro.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
