Oameni vin, oameni pleacă. Așteaptă autobuzul, opresc mașini „de ocazie”. De sete, mai trag pe dreapta, cum se spune, și se retrag în barul din stația de lângă Bazar. La Edal Cafe Bar; care parcă e acolo de când lumea. Nu mi-e sete, dar intru și eu. Un băiat apasă agitat pe butoanele unei mașinării care la fiecare secundă îi arată o pară, o cireașă, o monedă – dar niciodată aceleași pe o linie. O fată durdulie numără niște bani pe după tejghea, mă apropii de ea. „Bună, pot să vorbesc cu tine sau cu ’nea Romică, dacă este?”.
- Pentru angajare?, întreabă fata?
- (ezit puțin) Da.
- Stai o secundă (caută un număr în telefon, cântă muzica la radio, băiatul tot butonează, se aude constant „poc!”, „poc!”, „poc!”)
- Dar de ce ar fi nevoie, de ospătar sau, așa ca tine, la bar?
- Ca mine, două persoane.
- De două fete ar fi nevoie?
- Da, da. (scotocește în telefon, apelează o persoană greșită, o altă „Mirela” din agendă).
- Ah, bine, că am și o colegă de apartament care ar vrea.
- Perfect, eu stau aici de o săptămână și ceva singură și fata din spate stă de două săptămâni și ceva singură („din spate” înseamnă de fapt un alt Cafe Bar deținut de Romică Aiacoboaie, administratorul barurilor, care în urmă cu două zile, pe 28 martie 2015, era pus sub arest preventiv timp de 30 de zile pentru că ar fi întreținut relații sexuale cu patru dintre angajatele sale. Apoi le-a amenințat că, dacă scot o vorbă, publică filmările pe care le făcea în timpul partidelor amoroase).
- Și nu faceți față…
- Nu facem față.
- Dar cu ’nea Romică nu pot să iau legătura?
- (se fâstâcește, caută în continuare numărul de telefon) Ăăă, momentan, nu poți, sunt niște probleme, dar îi poți spune fostei soții, ea se ocupă acum.
- Mirela este soția lui? Sper că nu mi-o dai acum să vorbesc…
- E fosta soție. Nu, nu, îi spun că ești aici (vorbește la telefon: Bună ziua, Paula sunt. A venit o fată pentru angajare, e aici în față. Ok, imediat. La revedere). Te aduci în spate, știi unde e barul? (îmi explică unde găsesc Cafe Barul în care mă așteaptă fosta dnă. Aiacoboaie, pentru interviul de angajare).
Îl găsesc ușor, la câteva chioșcuri de pâine și încă un bar de cartier distanță. Muzica zbârnâie în boxele puse ostentativ printre mese. O femeie, care pare a fi contabilă, tastează mecanic la un laptop și răsfoiește niște hârtii. Trei fete stau după tejgheaua de la bar și discută aprins. Miroase puternic a apă sălcie. Una dintre ele iese din grup și îmi oferă un scaun la masă cu femeia care pare a fi contabilă, dar femeia care pare a fi contabilă nu schițează nici un gest, stă cu degetele parcă lipite de laptop.
„Ea trebuie să fie Mirela”, îmi spun. O femeie subțirică, cu o căciulă croșetată pe cap și glasul ușor. Mă așez pe scaunul de răchită și ea se așază pe al ei.
- Am mai lucrat în domeniu, am fost ospătăriță în mai multe locuri, îi spun.
- Asta este foarte bine, îmi răspunde femeia, țintuindu-mă cu privirea.
- Eu am o colegă de apartament care mi-a zis că a vorbit cu ’nea Romică despre angajare, știu că fetele tot vin și pleacă aici, dar eu vreau ceva stabil.
- Da, și noi căutăm asta. Programul este în felul următor: două zile lucrezi, două zile ai liber, salariul este de șapte milioane jumate’.
(pauză)
- Vei auzi probabil niște zvonuri despre niște probleme, niște dispute, eu nu vreau să avem conflicte. Vii în ideea de a munci, eu am nevoie de fată, tu ai nevoie de loc de muncă. Vreau să ne înțelegem și dacă vii, trebuie să facem tot posibilul să fie bine. Veniți îmbrăcate decent, nu aveți treabă cu clienții, nu vă implicați în relații, în multe alte discuții, îi serviți elegant, frumos, cu vorbă bună, zâmbetul pe buze și atât, nimic mai mult. (îmi explică toate acestea gesticulând, își mișcă mult degetele subțiri, cu unghiile de-un roșu stins, vopsite de câteva zile și cu negru ascuns sub crăpături).Probabil, bârfe sunt și de o parte, și de cealaltă, până nu colaborăm, nu lucrăm noi, să ne cunoaștem una pe cealaltă, nu avem de unde să știu. Înțelegi?
- Da, normal, normal.
- Nu se iau bani din gestiune decât cu știrea mea și, în rest, ce mai este, se rezolvă pe parcurs.
- Deci două cu două și șapte jumătate salariu, ca să știu și ce vorbesc cu ai mei acasă, să le spun.
- Da, mă interesează de când ai putea să vii. Noi avem nevoie de fată neapărat (patru dintre fostele angajate au renunțat la slujbă odată ce una dintre ele și-a făcut curaj și a depus plângere la Poliție. Anchetatorii suspectează că ar fi vorba despre mai multe fete implicate), mai sunt și alte fete care trebuie să vină.
- Eu, din punctul meu de vedere, și mâine pot să vin, numai să le spun alor mei, să văd dacă le convine și lor, știți? Nu vin de capul meu.
- Da, programul este două zile cu două zile, asta înseamnă că muncești 15 zile, ai carte de muncă, ești angajată, opt ore, va trebui să îți faci analizele pentru carnetul de sănătate, deci să fie totul în regulă, să nu fie probleme.
- Da, da, da. Eu acum normal, cu dumneavoastră fac totul, nu? Nu cu ’nea Romică, nu?
Mirela se oprește o clipă, neagă din cap, femeia care pare a fi contabilă ridică privirea din ecranul captiv, pentru prima dată de când am intrat, și se uită la mine într-o strâmbătură.
Mirela, fostă Aiacoboaie: „Nu, nu, deocamdată cu mine, firma este pe mine, eu mă ocup, eu preiau inventarele acum de la fete, fetele lucrează cu mine. Lasă-mi numărul de telefon, să mă suni cât mai repede, mai sunt fete care trebuie să vină, te hotărăști, vorbești cu ai tăi, avem nevoie neapărat. Dna. contabilă va fi aici prezentă. (Aha! Deci e contabilă!) La programul acesta, ai timp să te odihnești. Mă suni cât mai repede, ca să știu ce am de făcut, nu vreau să pierd alte fete pentru că stai tu pe gânduri. Dar dacă vii, vii cu noțiunea că vrei să muncești, nu vreau să ne încurcăm una pe cealaltă. Sunt condiții normale de muncă, nu sunt scorpie ca să fie probleme, ne înțelegem. Dacă eu îți spun condițiile și tu le respecți, nu avem de ce să ne certăm”.
Femeia care este contabilă îmi tot spune ceva despre o copie de buletin, un număr de telefon, „știi tu, ca să te ținem minte, că te uiți la buletin, să știi cu cine ai de-a face”. Nu știu la ce se referă, dar nu-i mai spun. Mă ridic, spun de două ori „săru’ mâna”, le las vorbind între ele. Plec, cu promisiunea că le sun, ca să nu le încurc. Ele dacă m-ar suna, nu știu cine le-ar răspunde; de teamă, am greșit și numărul.
Mai jos și înregistrarea audio:
N.r.: Interviul de mai sus este realizat cu un recorder ascuns, persoanele intervievate nu au știut că sunt înregistrate. Articolul nu este o acuzație făcută la adresa vreunui personaj real cu care reporterul de la Botoșăneanul a discutat
