În Centrul Vechi al Botoșaniului, istoria circulă mai ales pe sub pământ. A început să se zugrăvească peste zidurile mâzgâlite cu fumigene și să se pună geamuri de plastic în pereți care se clatină ca niște bețivi. Ceea ce a rămas însă neschimbat nu poate fi văzut la lumina zilei și nici felinarele nu reușesc să aducă lumină aici, în beciurile vechi de mai bine de-un secol. La întâlnirea bloggerilor botoșăneni din mijlocul toamnei, m-am strecurat și eu, să aflu ce-a mai rămas din legendele urbane și din galeriile care circulau odinioară pe sub orașul în care se pune harta-n cui.
Pe sub străzile și clădirile din Botoșani șerpuiesc tuneluri construite în anii 1900. Așa se zice. Legende sunt multe. Majoritatea spun că ar fi beciuri lungi de kilometri care circulă paralel cu Calea Națională, pornesc din centrul orașului și ajung tocmai la Biserica Popăuți, fostă curte domnească. Când s-au construit prin ’70 blocurile comuniste, s-a turnat beton și peste galerii. Documente nu există, au ars odată cu marele incendiu din 1887. Arheologii spun că nici vorbă de tuneluri secrete, sunt doar beciuri în care oamenii își țineau vinul. Astăzi însă, „catacombele” nu sunt mai mult decât adăpost pentru oamenii străzii și lucruri de lepădat ale locuitorilor.
Cei care au case în Centrul Vechi știu că dorm deasupra unor tuneluri istorice. „Oamenii sunt conștienți că beciurile în care își țin lucrurile sunt de fapt catacombele orașului, așa cum li se spune”, povestește cu voce joasă Cornel Apetrei, reprezentantul SC Locativa SA, omul care ne deschide „porțile”.
Galeriile în care urmează să intrăm, vizavi de biserica Uspenia, au fost reabilitate și pe sub scara cu fier forjat nu te lovesc praful și pânza de păianjen, ci doar un aer rece, ca de crivăț. Înaintăm pe bâjbâite, cu mâinile lipite de pereții cimentuiți. Copiii care au venit în tur cu noi scot niște sunete bizare, și dacă nu i-aș ști, aș crede că sunt creaturi fără viață venite să confirme legendele urbane. Bu-hu-hu-huuuuu!, strigă un ștrengar în spatele meu.
„Cred că aici au spânzurat pe cineva”, îmi spune când mă întorc, orbindu-mă cu lumina albă a lanternei. Duce lumina spre o grindă de lemn nou-bătută în pereți, ca pământul să nu se surpe. Pe unul dintre pereți, urme de vopsea neagră se preling printre cărămizi.
O spărtură în zid lasă câteva fire de lumină să pătrundă și aerul de iarnă timpurie suflă chinuit.
%20.JPG)
Domnul Apetrei luminează pereții ca pe niște tablouri de valoare la care nu ne putem uita decât pe fugă.
„Cărămida e cea originală, încă de prin 1910, când s-au construit. S-a mai cârpit pe ici-pe colo, ca să nu se dărâme, dar ele rezistă încă de pe-atunci”, ne spune ca un tată mândru de copilul său.
Am intrat și în fosta cramă. Fostă reprezentanță Mercedes dinainte de Război. Fost depozit de armament al germanilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Actuală ruină, care mai ascunde doar povești... Claudiu și Florin, fotografi, se înghesuie să prindă cadrul perfect. Lumină nu e multă, dar parcă nici ca în galeriile din care tocmai am ieșit. O singură masă cu un singur scaun dorm într-un colț al cramei. O vază de flori goală, cu sticla parcă croșetată, stă aproape lipită pe masă. Cândva aici doi oameni ciocneau pahare cu vin. Bloggerii foșnesc prin jur și luminile de lanternă se intersectează dintr-un colț în altul.
„Îți imaginezi ce chefuri se dădeau aici înainte? Uiuiuuuu!”, mă întreabă unul din ei, bătând din palme încetișor. La ieșire aproape ne rătăcim, crama e mare. Sunt multe încăperi. Din fiecare se auzeau odinioară chiote de veselie.
Îl urmărim pe domnul Apetrei ca pe un bunic care ne ademenește cu nuci.
%20.JPG)
Ajungem pe o străduță din Centrul Vechi și intrăm în beciul unei case. Galeriile într-adevăr nu par să comunice între ele. Guri de beci răsar de peste tot prin Centrul Vechi, fără nici o legătură unele cu altele, ca un teren minat. Acesta în care intrăm acum arată ca un buncăr, izolat, închis. La primul nivel, un cățel ne privește de sub părul care-i stă în ochi ca un breton retro. Altul latră de după o ușă închisă. Un graffiti cu Marilyn Monroe zâmbește pe sub o țeavă înfiptă în perete ca o creangă uscată într-un trunchi de copac.
Ne îngrămădim toți la intrare, căci se intră greu și tavanul e lăsat. Înăuntru stăm pitiți, cu capurile plecate ca într-o rugăciune. E plin de noroi și fetele deja se plâng. Doar Florin, fotograful, e fericit, acum își poate propti trepiedul camerei în pământ. Galeriile de aici sunt pline de semne de viață. Scaune cu huse rupte și picioare lipsă, saltele înnegrite, din care răsar vârfuri de arc și în penultima galerie, sticle. Multe sticle. De bere Suceava, de lichior, de țuică.
„Eu am senzația că în locurile astea se dau petreceri fără oprire”, spune Florin.
Pe sticlele goale, praful doarme liniștit. La fel ca toată viața de sub pământul Botoșaniului. Viață care acum un secol fremăta de bucurie.
[[galerie-foto]]
VEZI ŞI:
Buncărul secret al şefilor de la municipiu - La 7 metri sub pământ, acolo unde n-aţi fost niciodată : tunele subterane, sală de comandă, rezerve de apă –VIDEO & GALERIE FOTO
