În noiembrie 1987, au ajuns la Botoșani cinci dintre cei condamnați în urma revoltei de la Brașov.
Printre ei și Aurel Huian (1959-2021). A fost printre primii muncitori de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov (fosta „Steagul Roșu”) care au avut curajul să-și ceară drepturile, înainte de izbucnirea grevei, apoi a revoltei din 15 noiembrie 1987.
În 14 noiembrie, când a primit fluturașul de salariu, a văzut că i-a fost reținut aproape jumătate din sumă, iar singura justificare era ”social”. Aurel Huian ar fi trebuit să primească 1500 lei, dar pe fluturaș era trecut doar 700, iar soția sa, Maria, angajată la aceeași secție (la comenzile podului rulant), din 1300 lei, primea doar 600.
Desfășurarea evenimentelor se cunoaște, în mare: greva din interiorul platformei industriale s-a transformat în protest sindical, apoi politic pe străzile Brașovului, scrie Oana Demetriade, cea care anunță și plecarea la cele veșnice a lui Aurel Huian.
Aurel Huian a mers împreună cu colegii lui până în centru, dar nu a intrat în clădirile partidului și nu a distrus nici un obiect. Arestat în 16 noiembrie, a doua zi a fost dus la București, pentru anchete în sediile celor două Direcții de Cercetare Penală a Securității și a Miliției. El a fost încarcerat, inițial, într-o celulă din arestul Securității.
La simulacrul de proces din 2 decembrie 1987, Huian a primit 1 an și 6 luni de închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei și a fost deportat la Dorohoi, județul Botoșani.
”Deși nu i s-a putut imputa nici o pagubă, condamnarea lui Huian este, cred, rezultatul curajului său din 14 noiembrie, de a-l înfrunta pe șeful secției și a-i cere socoteală pentru diminuarea salariilor”, scrie Oana Demetriade.
Securitatea Botoșani i-a deschis, imediat după ce a ajuns în Dorohoi, dosar de urmărire informativă.
(Aurel Huian, foto: Oana Demetriade)
După gestul de „maximă generozitate” a lui Nicolae Ceaușescu, de a decreta o amnistie extinsă de ziua sa (26 ianuarie 1988), Huian a cerut să plece la Brașov, la soție și copii. Pentru că „stegarii” nu fuseseră iertați de șeful statului, Securitatea a ordonat ca toți cei deportați din Brașov să semneze contracte de muncă pe perioadă nedeterminată la întreprinderile din țară unde fuseseră repartizați, iar Miliția să le pună vize de domiciliu stabil pe buletine (după acordarea, peste rând, a unor locuințe).
În dosarul lui Huian, securiștii au inclus pasaje din corespondența dintre cei doi soți și cu alți membri ai familiei. Scrisorile au fost un bun material de șantaj pentru soții Huian, pasajele „relevante” pentru securiști fiind tocmai acelea care redau zbuciumul acestor oameni față de despărțirea brutală și dorința lor de a fi iarăși împreună.
În ianuarie 1988, Aurel îi scria lui Gheorghe Huian (tatăl său): „sunt exact un nimeni, care nici nu pot vorbi, că mi-i teamă să nu-mi îngreunez situația. (...) Eu sunt foarte dus pe gânduri din toate punctele de vedere, parcă aș fi fost criminal sau nici nu pot să mă exprim pentru ce am fost tratat în felul ăsta (...) Nu cred că trece vreo zi să nu am lacrimi în ochi și plâng ca un copil, că mă gândesc la copii și la femeie, că poate lor nu le-o fi greu, dar mie mi-i f(oarte) greu fără ei”.
În scurt timp, soții Huian au vândut apartamentul din Brașov, iar Maria și cei doi copii s-au mutat în Dorohoi. Huian a continuat să fie nemulțumit de situația sa, într-o sinteză din noiembrie 1989 pentru conducerea ministerului, Macri (șeful Direcției a II-a Contrainformații în sectoarele economice) l-a nominalizat printre cei șase brașoveni deportați care „prezentau probleme”.
”I-am cunoscut pe soții Huian acum câțiva ani la Brașov și am povestit împreună – dumnealor despre experiențele de la Brașov și Dorohoi, noi despre ce am mai citit. Erau foarte mândri de familia lor (al treilea băiat s-a născut în deportare – s-a stins, din păcate, acum ceva timp). Am reușit să purtăm o discuție mai aplicată, la telefon, pentru documentarea unui volum despre Brașov.
Dl Huian a fost, pentru mine, un uriaș blând. Vorbea atât de frumos, cu așa de mare grijă să nu jignească pe nimeni, atât de emoționat când ne relata momente foarte dure din perioada anchetei și a deportării forțate... L-a sunat pe Mihai în toamnă, să ne întrebe cum suntem, în contextul pandemiei. Ne-a spus că dumnealor sunt bine, în satul natal din județul Vaslui, se bucură de nepoți și-l plâng pe copilul decedat.
Dumnezeu să-l aibă în paza sa! Condoleanțe familiei greu încercate!”,
Oana Demetriade
Despre poveste ”novembriștilor” Botoșăneanul a scris aici: Povestea mai puțin știută a ”novembriștilor” deportați la Botoșani și a șefului Miliției care a anunțat Revoluția cu o lună înainte: Stai dracului liniștit în banca ta, că oricum nu te prinde Crăciunul aici!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
