La 74 de ani, Nelu Blănaru, din Adjudu Vechi, nu are altă dorință mai mare decât de a-și vedea cel mai mare dintre cei patru fii, pe Nicu Blănaru, în vârstă de 48 de ani, internat într-un sanatoriu sau într-un centru destinat bolnavilor psihic. Omul trăiește fiecare zi și noapte lăsată de la Dumnezeu cu frica în sân că într-o clipă sau alta, acesta și-ar putea face rău fie lui, fie celor din jur, potrivit Monitorul de Vrancea.
„Pleacă mereu de acasă, stă prin stațiile de autobuz din Focșani, este murdar, plin de păduchi. Doarme prin gări... Acum trei ani l-am internat la Dumbrăveni, ar trebui să ia mereu tratament că fără, nu se știe ce poate face. Ați văzut la televizor câte tentative de sinucidere au fost, ar putea face și el asta sau cine știe, poate dă cuiva în cap. Vă rog ajutați-mă să fie luat de pe străzi și internat într-un centru până nu e prea târziu!”, este strigătul de ajutor al bietului om. În afară de Nelu, mai are doi băieți bolnavi psihic, iar al patrulea fiu, singurul de la care avea speranța unui sprijin la bătrânețe, a plecat departe de casă.
Copiii sunt, pentru cei mai mulți dintre noi, răsplata vieții! Îi creștem, îi îngrijim, îi iubim mai mult decât pe noi înșine și tot ce dorim este să-i vedem oameni împliniți, cu rostul lor, la casele lor, trăind sănătoși și fericiți. Și facem toate astea fără să așteptăm vreo recompensă, poate doar cu speranța tainică în suflet că, atunci când puterile ni se vor împuțina, ei vor fi cei care ne vor sprijini, care ne vor înțelege, ne vor iubi și nu ne vor părăsi niciodată... Numai că viața, cine știe din ce motive, dă unora câte o palmă acolo unde doare cel mai tare: în copii.
Așa a pățit și Nelu Blănaru, din Adjudu Vechi. Nici prin vis nu i-a trecut omului că tocmai atunci când îi va fi cel mai greu, și anume la bătrânețe, va trebui să se chinuie să supraviețuiască fără niciun ajutor al vreunuia din cei patru fii ai săi.
„Am trăit și eu ca toți oamenii, m-am însurat, mi-am făcut o familie... Am lucrat revizor la CFR Adjud 32 de ani. Nevastă-mea, Maria, a lucrat și ea în mai multe locuri, și acum avem eu 1000 de lei pensie și ea 500. Dar ce folos... că patru băieți am crescut... și nici nu pot să mă gândesc la ei că mă pufnește plânsul... Trei sunt bolnavi psihic, încadrați în gradul II de handicap. Și cel care este sănătos, și care are casă aici lângă mine, a plecat după o femeie la Botoșani, n-a așteptat măcar să termine băiatul lui Bacalaureatul”, a spus nea Nelu, afundându-și capul în palme. A început să plângă înfundat, cu lacrimile curgându-i mai mult în suflet decât pe obraji, în acel mod deznădăjduit pe care doar durerile cele mai crunte îl pot provoca.
„Sechele encefalopatie cronică infantilă, oligofrenie grad II, retard mental mediu/sever, tulburări de vorbire și comportament”. Acestea sunt diagnosticele celor trei fii ai lui Nelu Blănaru, însă omul spune că cel mai grav este Nicu, cel mai mare dintre ei. Acesta este și motivul pentru care a dorit să-și facă public necazul. Se simte responsabil pentru ce ar putea să pățească sau să facă celor din jur copilul lui.
„Problema este că nu știu de el, mereu pleacă de acasă. Ceilalți doi, Ion, de 25 de ani, și Costel, de 24 de ani, măcar stau acasă. Aș vrea să-l știu în siguranță pe Nicu. De mic a avut probleme. Din cauza bolii psihice l-am dat mai întâi la cămin, la Odobești. Acolo a făcut opt clase. Îl luam acasă la fiecare sfârșit de săptămână, în fiecare vacanță. După opt clase a făcut calificare ca tâmplar la Slobozia Veche, dar degeaba, că nu se pricepe. Apoi a fost internat la Căminul Atelier de la Odobești, dar fugea mereu. Acolo i-au rămas și actele, și tot... De ani de zile mă chinui să-l conving să nu mai plece, dar nu mă pot înțelege cu el. Întâi a stat în stația din fața spitalului, în Focșani. Cât am putut, m-am dus după el acolo, am vorbit cu doamna de la chioșc să îl alunge. Dar s-a mutat în altă stație, acolo la Dogan. De doi ani s-a mutat în stația de la tribunal, iar eu nu mă mai pot duce să-l caut”, explică nea Nelu.
