A trăit în propria demnitate cu un firesc de care atât de puțini, astăzi, mai sunt capabili. Cei care nu am cunoscut greul războiului, foametea, pușcăria comunistă, domiciliul forțat, rația de pâine, întunericul și frigul, nu înțelegem încă ce au însemnat acești oameni care pleacă tăcuți spre lumea ”unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
Ar fi putut deveni un pictor strălucit. Era un talentat desenator, dublat de un extraordinar caricaturist, decupând felii de viață din vremurile mai tulburi sau mai entuziaste ale istoriei trăite. Nu știa atunci că destinul avea să îi fie o peliculă în alb-negru, că pictura va rămâne ascunsă într-un dulap ce nu se va mai deschide niciodată.
A visat de mic la o carieră militară, de pe când sărea gardurile prin grădini pentru a ajunge la caii din garnizoană, față de care manifesta o dragoste blândă. A apucat să se bucure mai puțin de patru luni de școala militară, pentru că l-au arestat comuniștii. Colegii lui de la Sibiu au ajuns ofițeri, s-au bucurat de toate culorile vieții, poate pe alocuri și de libertatea îndestulătoare a socialismului.
După un refugiu chinuitor prin satele Olteniei, de frica rușilor care își anunțau asaltul peste Moldova, noii stăpânitori i-au mai adăugat opt ani crunți în pușcăriile comuniste de la Aiud, Gherla sau Jilava. Și nici asta nu a fost de ajuns. Încă patru ani de domiciliu forțat i-a petrecut în Slobozia.
Gheorghe Păvăleanu a privit apoi cum comunismul s-a făcut stăpân peste om și peste țară. Cu toate acestea, după 1989, nu s-a victimizat, nu a strigat, nu și-a ridicat statui. La fel ca cei mai mulți dintre foștii deținuți politici care, discret și cu credință în Dumnezeu, au lucrat în fapta cea bună. Verticali și demni, statornici în principii și în valori autentice, acești oameni au crescut în jurul lor familii curate, drepte în gândire și mereu aproape de semeni.
A plecat la cele veșnice un martor discret al unei istorii grele. S-a stins din viață prietenul din copilărie al domnului profesor Aurel Dorcu. Omul care și-l amintea pe ultimul primar necomunist al Botoșanilor, armeanul Ioan Missir. Care a privit trecând pe străzile orașului și soldați italieni, nemți, dar și ruși.
Fiul unui militar demn, și-a păstrat până în ultima clipă ținuta exemplară și rostirea clară, sinceră a omului drept. Iar acest lucru a fost subliniat și de părintele protopop Petru Fercal, paroh la Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Botoșani, cel căruia i-a revenit misiunea de a vorbi la căpătâiul celui care a fost Gheorghe Păvăleanu.
”S-a născut în luna aprilie 1929, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, într-o familie în care a învățat disciplina, credința, rânduiala și fapta cea bună. Tatăl său fiind militar, mama fiind casnică, i-au oferit și zestrea duhovnicească, și zestrea disciplinei și zestrea culturală astfel încât să poată să ducă mai departe lucrarea slujirii lui Dumnezeu, dar și ajutorarea semenilor.
În această atmosferă a încercat să se desfășoare și ca tânăr, și ca mentalitate. Vremurile au fost tulburi, războiul a silit familia să se refugieze și la terminarea războiului să se întoarcă acasă, să continue studiile la Liceul Laurian. Apoi a profesat ca pedagog, după care a fost la Școala Militară din Sibiu. După trecerea timpului, în 1951, a fost arestat, fiind deținut politic pentru că a făcut parte dintr-o mișcare anticomunistă, cei care într-un fel sau altul se ridicau împotriva gândirii timpului. Însă Dumnezeu nu l-a părăsit. A avut și domiciliu forțat în Bărăgan, însă din nou l-a ajutat Bunul Dumnezeu să se întoarcă acasă, la Botoșani, și aici a lucrat la Baza de aprovizionare pentru agricultură, ca funcționar”,
preotul protopop Petru Fercal
Chiar dacă ne dezvoltăm sub aspectul fizic, cultural, social, dar credința în Dumnezeu ne duce la desăvârșire, a mai adăugat preotul Petru Fercal.
”Ca dovadă că în ultima parte a vieții sale s-a rugat mult, a citit mult, a făcut fapte bune, a ajutat și parohia. În această implicare activă a venit și boala care l-a slăbit de putere. A primit Taina Spovedaniei și și-a lăsat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
Și-a învățat și copiii și nepoții să aibă demnitate, să aibă dragoste de țară, de cultură, de învățătură, căci numai în forma aceasta omul se desăvârșește și poate înțelege cât de important este să slujești lui Dumnezeu, să ajuți semenii și să rămâi o amintire plăcută. Luăm pildă de astfel de oameni care nu s-au speriat de moarte. Așa trebuie să trăim și să mărturisim faptele noastre prin lucrarea credinței celei adevărate. Credința fără fapte este moartă, ca și trupul fără suflet.
Lasă în urmă o amintire, o viață plină de activitate, de zbucium, de realizări. A avut o tărie, sub toate aspectele, a avut de întâmpinat vremurile, și-a ajutat familia, slujind lui Dumnezeu, dorind să fie dreptate în țară și în lume. Rămân în urmă cei dragi să îi continue activitatea, dar și să îl pomenească”,
preotul protopop Petru Fercal
Într-o zi de august a anului 2019, așezam un reportofon în fața celui mai discret dintre foștii deținuți politici din Botoșani. Motivul întâlnirii: să povestim despre prietenul din copilărie – Aurel Dorcu – cel care peste ani devenea mentor pentru generații întregi de elevi.
Însă povestea avea să se întindă și pe alte pagini de viață. Cu voce caldă, fără stridențe de niciun fel, cu ochii prizând între pleoape iriși de zâmbet, Gheorghe Păvăleanu a călătorit prin propria viață și ne-a așezat în cuvinte simple istorii pe care nimeni nu le-a învățat vreodată la școală.
Mai mic cu doi ani decât profesorul Aurel Dorcu, pleca în refugiu tot în primăvara anului 1944 și Gheorghe Păvăleanu. Odată cu familiile de militari (printre ele și familia Dorcu) care, în mare parte, locuiau în zona unității militare din Botoșani. În ziua plecării s-a îmbarcat într-un tren de marfă, în care au fost urcați și caii armatei. Îi plăceau nespus caii și nu l-a lăsat inima să îi trimită singuri în lume.
”Am mers așa până la Verești. Acolo ne-a tras pe linie moartă. Am stat mult și bine. A doua zi a venit un alt personal de la Botoșani, cu familiile militarilor. Am aflat unde sunt ai noștri, am urcat în tren și am căutat-o pe mama. Mi-am luat ranița și documentele și am mers în tren cu mama”, își amintea Gheorghe Păvăleanu în acea zi de august 2019.
Cam o zi a stat trenul la Verești, iar tot drumul să fi fost în total de vreo două săptămâni. ”Ne trăgea mereu pe dreapta. La Pașcani am stat mai mult. Niște comuniști, puși probabil de cei de la Răsărit, au minat calea ferată. Aveau tot interesul să arunce în aer ca să nu circule trenurile, ”veneau ai noștri!” doar. I-au prins patrulele germane, i-au luat și probabil i-au executat, sunt sigur că i-au împușcat”, rostea parcă privind în trecut Gheorghe Păvăleanu, o istorie care astăzi pare un film niciodată posibil în realitate.
Au coborât la Vișina, în fostul județ Romanați. Au venit oamenii din sat, care aveau căruțe cu cai, cu boi, ca să transporte refugiații de la gară și până în sat. Totul era organizat, se știa bine unde trebuiau să ajungă refugiații din Botoșani, unde cei din Bucovina, unde cei din Basarabia.
Întoarcerea din refugiu a fost la fel, cu trenul. Drumul, chiar dacă războiul se terminase, a fost unul mai trist decât plecarea în refugiu. Acasă îi aștepta o altă lume.
”Ne-am întors tot cu trenul. Acasă era prăpăd. Când am intrat pe poartă… în spatele gardului era ca acum în cimitir, bălării. Mai întâi a fost umblătură până s-a golit casa, au furat tot ce a rămas, apoi au băgat în casă o rusoaică. A trebuit să cosim locul, încet-încet am intrat în normal, am mers la liceu. După aceea m-am întâlnit cu Aurel Dorcu. Nu ne vizitam mereu, dar ne întâlneam duminica, mai ales iarna. Eu aveam două perechi de schiuri, el nu avea. Și mergeam împreună, băteam câmpii. Până am avut un accident și mi s-au rupt schiurile. Când ne întâlneam stăteam de vorbă. Părinții erau oameni tare de treabă”.
În oraș, la Botoșani, aerul devenea tot mai greu de respirat. ”A început comunizarea, sufocarea. Noi eram obișnuiți cu altă viață. Dacă a început strictețea… Nu s-a gândit nimeni până unde vor ajunge. S-a ajuns până la urmă că i-a împușcat pe cei vechi și au rămas cei noi, cu Ana Pauker cu Dej în frunte…”.
A terminat liceul în 1949. A rămas până în mai 1951 în Botoșani, activând ca pedagog la Școala de Comerț, în Botoșani.
”Eu voiam să intru în Armată. Ghinionul a fost să primesc altă lume, cea a condamnatului politic”. Pentru că nu a durat mult și a ajuns în pușcărie. ”Așa am terminat-o cu libertatea. Au început durerile sufletești. Ascultam Vocea Americii: frați români, venim la voi. Cât a durat până au venit?”
Abia acolo, în pușcăria comunistă, au înțeles că sunt singuri, că salvarea nu vine de nicăieri. ”Ferească Dumnezeu să mai avem de a face cu ce a fost!”, șoptește ca pentru sine.
Întors acasă, la Botoșani, a văzut o nouă față a bolșevismului. În camera mare a casei rămăseseră tablourile de familie. Familie de militari.
”Toate tablourile militarilor erau ciuruite cu gloanțe, au tras în tablouri. Au ținut caii în casă... Am lăsat podul plin de grâne, am găsit pustiu”.
Gheorghe Păvăleanu a suferit pentru că și-a iubit țara. ”Nu făceam politică, doar că nu voiam să fim cu ei”, spunea în amurgul vieții, în aceeași modestie și discreție pe care vremurile din urmă nu au reușit să i le șteargă.
A lăsat în urmă o lecție de iubire creștină, un exemplu de umanitate și de bunătate. A păstrat pentru sine și a luat în veșnicie suferința, chinul, durerea de care niciodată nu a vrut să vorbească.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Medic nou la Spitalul Județean pe o specialitate importantă
Oana Sava
Nov 27, 2024
Redacția Botoșăneanul
Nov 27, 2024
Tragedie fără margini: A plecat la ceruri directoarea unui liceu din Botoșani
Oana Sava
Nov 27, 2024
Șofer scos din trafic de polițiști și dus direct la spital
Redacția Botoșăneanul
Nov 27, 2024