O anchetă începută în anul 1985, de către secretarul literar al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, este continuată astăzi de publicația Botoșăneanul. Aceleași întrebări, alți actori. Uneori aceeași scenă.
În numărul din ianuarie 1985 al revistei ”Caiete botoșănene” apărea o anchetă care, astăzi, se încadrează în segmentul istoriei teatrale românești. Realizată la inițiativa lui Dorin Glăvan, la acea vreme secretar literar al Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani, Ancheta ”Caietelor botoșănene” propunea trei întrebări.
Cei trei actori invitați să răspundă Anchetei... erau Dionisie Vitcu, de la Teatrul Național din Iași, Doru Buzea, de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, și Gabriela Nistorică, de la Teatrul de Păpuși ”Vasilache” din Botoșani.
Cu mențiunea că, deși actor pe scena ieșeană, Dionisie Vitcu s-a născut în Botoșani (15 decembrie 1937, la Ibănești). În anul în care Dorin Glăvan realiza ancheta, actorul botoșănean avea 48 de ani. Dintre eroii poveștii de acum 35 de ani, Dionisie Vitcu este singurul care mai trăiește astăzi.
Dorin Glăvan fusese în pușcăriile comuniste și, deși activa în cultura botoșăneană, era atent monitorizat de Securitate. În vârstă de 43 de ani, cât adunase până în acel an 1985, nu se lăsa intimidat și nici nu renunțase la principiile pentru care, la nici 17 ani, fusese condamnat la moarte de comuniști.
Doru Buzea, orădean prin naștere, botoșănean prin adopție, a scris istorie pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” prin rolurile de mare forță, dar mai ales prin talentul cu care își construia personajele. S-a stins din viață în 1998, obosit de postdecembrismul care se afunda parcă tot mai mult într-un compromis păgubitor.
Gabriela Nistorică era, în anul 1985, o actriță foarte cunoscută, iubită de publicul mare și mic, respectată în breaslă datorită profesionalismului de înaltă clasă. În vârstă de 48 de ani, Gabriela Nistorică avea deja, în 1985, aproape trei decenii de teatru de păpuși în Botoșaniul cultural.
1.Care personaje interpretate de dvs. v-au prilejuit cele mai mari satisfacții și de ce?
2.Ce roluri regretați că nu le-ați jucat?
3.Ce apreciați și ce reproșați dramaturgiei românești?
În prima parte a acestui material vă oferim răspunsurile consemnate în anul 1985, în cadrul Anchetei ”Caiete botoșănene”:
Dionisie Vitcu (Teatrul Național din Iași)
1. Întrebarea mă descumpănește, pentru că, în ce mă privește, înțeleg rolurile ca pe niște trepte ale meseriei, satisfacțiile nefiind legate de succesul imediat, nici de generozitatea unei partituri. Poate, cel mult, întâlnirea cu un regizor sau altul, nu au fost multe astfel de întâlniri, dar nu pot spune că nu au avut o însemnătate specială pentru devenirea mea artistică. Poate că nici cuvântul satisfacție nu este cel potrivit. Sunt roluri pe care le faci ”de la sine”, sunt ”ființe de hârtie” în care intri cu ușurință și altele în a căror piele te zbați să încapi ori le obligi să încapă în propria-ți piele. Pentru un artist adevărat, importante sunt numai acestea din urmă, căci din ciocnirea cu rolul se naște în actor ființa nouă, niciodată ”jucată” – ”creația” în adevăratul sens al cuvântului, ”nașterea”. Roluri de felul acesta au fost pentru mine Argan, în ”Bolnavul închipuit”, Cameleonul din ”Istoria ieroglifică”, Călin Ababi din ”Sfânta Sfintelor”, Poprișcin din ”Însemnările unui nebun”, Nae din ”Rugăciune pentru un disc-jockey”.
2. Nu regret niște roluri anume. Regret că nu m-am întâlnit mai des cu roluri care să mă modifice. Să mă silească să renunț la mine.
3. Cum adică să reproșez dramaturgiei contemporane? Dar dramaturgia contemporană ce ne reproșează nouă, actorilor? Poate, cel mult, să-i reproșeze momentele când uită să fie artist. Ce apreciez? Nu-mi pot permite să apreciez. Pot să iubesc efortul ei de a înfrunta minciunea, confortul minții, rutina și, înainte de toate, de-a se opune, prin operele ei majore, mediocrității.
Doru Buzea (Teatrul ”Mihai Eminescu” Botoșani)
1. Tom din ”Menajeria de sticlă”, de T. Williams, Traian din ”Decebal”, de M. Eminescu, Nemeș din ”O sărbătoare princiară”, de T. Mazilu, Bungrăzescu din ”Încurcă-lume”, de A.D. Herz. În toate aceste cazuri m-am înțeles în mod excepțional cu regizorii respectivi.
2. Regret că n-am jucat Ștefan din ”Apus de soare”.
3. În general dramaturgia românească contemporană mă satisface profesional. O apreciez și nu găsesc motive temeinice să-i reproșez ceva.
Gabriela Nistorică (Teatrul de păpuși ”Vasilache” Botoșani)
1. Răspunsul s-ar putea să pară lipsit de modestie spunându-vă că peste 25 de ani am slujit cu pasiunea și statornicie marile idei, sădind în conștiințele și sufletele micilor spectatori germenele fecund al bucuriei de a descoperi lumea, de a înțelege că menirea omului este să dăruiască vieții frumusețe și puritate, că cea mai de seamă îndatorire a fiecăruia e de a învăța să fie om. Micul Muck, Alba ca zăpada, Iedul cel mic, Scufița Roșie, Mica vrăjitoare, Micul dorobanț, Lizuca sunt câteva dintre personajele care m-au făcut să mă apropii mult de sufletul lui, să-l fac să trăiască alături de mine rolul, să râdă sau să plângă, să iubească sau să urască, să discearnă între bine și rău, să-și dorească să rămână bun, cinstit și plin de omenie. Satisfacții și bucurii am avut, desigur, când am primit trofeul Galei recitalurilor păpușărești, când am primit premii la Festivalul Național ”Cântarea României, când am avut elogii făcute în revista Teatru și în alte publicații chiar și peste hotare. Cea mai mare satisfacție este însă aceea de a rămâne cu sufletul tânăr, datorită acestor personaje-copii, în ciuda celor 48 de ani, în ciuda faptului că sunt mamă a patru copii și bunică a doi nepoți și port în suflet mereu vii zâmbetul și aplauzele copiilor, ca pe o supremă răsplată pentru strădaniile mele.
2. Mă bucur că până acum n-am regretat nici un rol, dar mă întristez la gândul că s-ar putea să nu fiu distribuită în rolul Babei Cloanța din piesa M-am jucat într-o zi, de Andi Andrieș, care se va juca în stagiunea aceasta la noi, în regia lui Liviu Steciuc. Ar fi pentru mine o mare supărare, pentru că îmi place nespus de mult toată piesa și în special Baba Cloanța, cea mai cunoscută de toți copiii.
3. Menirea teatrului de păpuși este de a contribui prin arta sa încântătoare la educarea complexă a unui public tânăr, viitorul public adult. Din păcate însă, dramaturgia pentru copii, cu unele mici, dar frumoase excepții, este dată uitării. Este regretabil că în biografia multor autori dramatici este un drum închis cu o tăbliță care amintește: ”a scris și teatru pentru păpuși”. Fac această imputație cu respect și plecăciune în special dramaturgului Andi Andrieș, care a fost copil, a crescut și a învățat pe meleagurile botoșănene și pe care-l consider rămas datori copiilor de pe aceste meleaguri. Mulțumesc tuturor celor credincioși teatrului de păpuși.
La distanță de trei decenii și jumătate, Botoșăneanul.ro continuă Ancheta... realizată în 1985 de Dorin Glăvan, preluând aceleași întrebări:
1.Care personaje interpretate de dvs. v-au prilejuit cele mai mari satisfacții și de ce?
2.Ce roluri regretați că nu le-ați jucat?
3.Ce apreciați și ce reproșați dramaturgiei românești?
Cei care răspund astăzi aparțin altui timp, chiar altor scene, însă cu toții au slujit și slujesc Teatrul. Personaje râvnite, roluri dorite, spectacole reușite, în teatre din Botoșani, din țară sau și mai de departe.
Am invitat așadar, în partea a doua a acestui material, actori din Botoșani, dar nu numai: Viorica Vatamanu (născută în Botoșani, actriță, în prezent prof. univ. la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematrografică ”I.L. Caragiale” București), Bogdan Muncaciu (născut în Iași, actor al Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani), Marius Rusu (născut în Botoșani, actor al Teatrului pentru Copii și Tineret ”Vasilache” Botoșani), Ieva Lykos (născută în Botoșani, actriță de teatru și film, România - Italia), Mihaela Nistorică (născută în Botoșani, fiica actriței Gabriela Nistorică, după decenii de teatru pe scenă la ”Vasilache”, astăzi activează în Brașov).
Viorica Vatamanu (actriță, prof. univ. UNATC București)
1. Ioana din ”Piticul din Grădina de vară”, de D. R. Popescu...
2. Anca din ”Năpasta”, de I. L. Caragiale
3. Apreciez dramaturgia românească contemporană pentru că abordează subiecte și teme foarte actuale într-o manieră posibilă scenic. Îmi plac dramaturgii Ion Mânzatu și Andra Tănăsescu. Nu reproșez dramaturgiei contemporane nimic, dar îmi pare rău că dramaturgii români contemporani sunt, de cele mai multe ori, evitați și, cumva, nedreptățiți.
Bogdan Muncaciu (actor, Teatrul ”Mihai Eminescu” Botoșani)
1. Cetățeanul Turmentat din piesa ”O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, regia Ion Sapdaru. Rolul meu de debut pe care nu îl voi uită niciodată. Mi-a oferit ocazia și prilejul de a cunoaște un regizor foarte bun, mi-a fost ca un profesor dl Ion Sapdaru. De a face cunoștință cu un colectiv minunat, colegi deosebiți care m-au ajutat tot timpul și în diferite momente, grele și mai puțin dificile. A fost momentul când am rămas la Botoșani, oraș drag, și uite că nu mai pot pleca (după 20 de ani de teatru).
Profesorul de muzică, profesorul Udrea din piesa ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, în regia bunului și dragului nostru Alexandru Vasilache. În anul 2013, la Cernăuți, la Festivalul ”Aplauzele de Aur”, am primit premiul pentru interpretare, cel mai bun actor în rol secundar. S-a ivit astfel ocazia de a lucra cu o regizoare ucraineană, Ludmila Skripka, un regizor cu un mod de lucru foarte diferit de al nostru și foarte interesant (introspecție sufletească și partea psihologică și emoțională a personajului foarte simplă, dar complexă în același timp). Cu Regizorul Alexandru Vasilache și coregrafa noastră dragă, Victoria Bucun, am redescoperit îmbinarea dintre teatru și dans.
În anul 2014 am cuoscut un regizor (acum pregătim o nouă piesă), Cristian Gheorghe, de care mă leagă amintiri plăcute. Și mai ales personajul principal din piesa ”Avarul” de Moliere, Harpagon. De ce m-a ales pentru interpretarea acestui personaj nu pot să știu. A știut dumnealui ceva... La Festivalul Național de Comedie ce s-a desfășurat în acel an, am primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină în rol principal. Tot atunci și bunul meu coleg Ioan Crețescu a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină în rol secundar.
Fiecare personaj te ajută să te dezvolți ca actor. Descoperi mereu altceva, asta te face să continui să te redescoperi. Am amintit mai devreme de regizoarea Ludmila Skripka, de care eu îmi amintesc cu drag. Personajul Greg, personajul ce m-a incitat, m-a stârnit, m-a enervat, dar a fost o experiență importantă pentru mine. Fără prea multe cuvinte să reușești să îl convingi pe spectator (să elimini varianta eu acum arăt că, mă fac... etc). Să fii nu cât mai sincer, ci cât mai natural și firesc.
Ar mai fi multe... Printre ele Leonce din ”Leonce și Lena”, de Georg Buchner, Regia Ion Sapdaru. Personaj ce descoperă copilăria, prietenia, puritatea în cel mai frumos sens al cuvântului. Ce bine e să îți păstrezi spiritul și farmecul de copil. Să fii copil în adâncul sufletului toată viața... să păstrezi prospețimea și să înlături răutatea sau micile răutăți ale vieții sau ale vârstei...
2. Recent am ratat o ocazie de a juca la un mare regizor, așa îl consider eu, dl Ervin Simsenshon, fiind implicat în alt proiect. Mi-a părut rău, sincer. Următoarea ocazie nu vreau să o mai ratez. Nu e vorba de regret. Mai degrabă, îmi pare rău că nu s-a ivit ocazia.
Aș fi vrut să încerc personajul Mosca din piesa ”Volpone”, de Ben Jonson. Un personaj pe cât de complex, pe atât de simplu, doar datorită situațiilor pe care le încâlcește și le descâlcește, a istețimii, a sensibilității... Alt personaj, Don Cezar de ”Bazan, Conte de Garofa”. Un aventurier și un pierde-vară ce nu se dă în lături de la nimic, din piesă ”Ruy Blas”, de Victor Hugo. Iona de Marin Sorescu. Personaj complicat prin natura lui umană, data de autor (îmi e frică, dar vreau să îl încerc măcar o dată cu ajutorul unui regizor). De ce nu, Hamlet din piesa cu același nume de marele Will Shakespeare? Nu sunt pentru așa rol, simt că nu sunt pregătit, mă atrage, firește, dar... există un dar pe care eu nu l-am rezolvat... încă.. Sau Othello ...NU!!! Încă nu. Mai e mult de muncă până acolo... Poate aș încerca Iago, prietenul-neprieten, dacă pot să îi spun așa.
3. Dramaturgiei românești.... Dramaturgia românească e un subiect când AȘA... când așa... adică așa și așa. Apare câte o piesă bună și mai apoi citești câte o piesă ce te face să îi dai foc sau îți spui în sinea ta ”eu sunt depășit și poate de aceea nu înțeleg” sau ”ești depășit, ești totuși tânăr și nu înțelegi mesajul???”. Aici mă refer la limbajul folosit. Uneori înjurăturile parcă nu se mai opresc. Da, recunosc, sunt depășit, dar orice cuvânt, dacă e motivat pe scenă, e perfect. Dacă nu, începe să te scârțâie pe ureche și nu e bine. De obicei părerile despre dramaturgia românească contemporană le las criticilor de teatru. Apreciez foarte mult curajul dramaturgilor noștri tineri. Dramaturgia noastră contemporană, eu zic că se află pe un drum bun (indiferent de încercările nereușite sau reușite). Un exemplu foarte bun e Maestrul Matei Vișniec. Piesele sunt nu numai interesante și atractive, ci și ca montare dau o sumedenie de posibilități de redare și prezentare. Te stârnesc și te incită, îți pun mintea la încercare. Una dintre piesele dumnealui, montate la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, de minunatul regizor Petru Vutcărău, ”Caii la fereastră”, mi-a rămas în amintire plăcut și lipită de suflet. L-am interpretat pe Mesager. Altă ocazie în care am învățat actorie, actorie adevărată!
Marius Rusu (Teatrul pentru Copii și Tineret ”Vasilache” Botoșani)
1. Teatrul de păpuși mi-a oferit marea posibilitate de a construi personaje. Nu am fost un mofturos, am acceptat propunerile regizorale și, dacă am fost ales să joc ”șoricel” asta am jucat. E de înțeles că fără să pui suflet în ceea ce faci, fără să te dăruiești acestei meserii, fără să pui suflet în păpușa pe care o mânuiești și căreia trebuie să-i dai viață, nu se poate. Și toate acestea reușești să le faci numai dacă poți să oferi bucurie din toată ființa ta, din felul tău de-a fi. Dacă știi să dăruiești necondiționat ai să primești zâmbetele celor mici și bucuria lor sinceră.
Teatrul de animație înseamnă diversitate. Însumează elemente de limbaj specific artei teatrale, muzicii, dansului, sculpturii, picturii și astfel devine o modalitate de comunicare metaforică.
Am fost nevoit să răspund mereu provocărilor, să îmi demonstrez abilitățile dobândite în timp, fiecare rol jucat fiind o nouă provocare. Vorbesc de satisfacție numai după ce am reușit să câștig inima spectatorului copil, dar și inima spectatorului adult. Abia atunci pot pleca acasă liniștit și cu sufletul împăcat.
Cele mai mari satisfacții le-am trăit în festivalurile naționale și internaționale, atunci când am primit aprecierile colegilor de breaslă și ale criticilor de specialitate. Încă trăiesc mari satisfacții atunci când văd că spectacolul cultivă gustul pentru frumos, când îi învață pe copii să diferențieze binele de rău, când le oferă modele și contribuie la dezvoltarea lor intelectuală. Spectacolul de teatru pentru copii este fantezie, creativitate și joc. Teatrul de păpuși nu este numai divertisment.
Reușita unui spectacol depinde de profesionalismul celor implicați. Întotdeauna un text bun, o regie, o scenografie vor fi stâlpii spectacolului. Să adăugăm și dăruirea actorilor creatori, fără de care spectacolul nu ar putea exista. Am trăit roluri cu grade diferite de dificultate. Cele mai grele roluri le-am avut în spectacolele unde nu ieșeam deloc din scenă.
Dacă ți-ai făcut datoria față de spectatorul care te apreciază, dacă ai jucat cu sufletul, asta se simte la finalul spectacolului din intensitatea aplauzelor.
Mereu am jucat cu critici în sală. Cea mai mare critică a venit prin ochii spectatorului. Când reușești să ții o sală de două sute de copii, eu cred că se scrie cronica pe loc. Am avut satisfacția să joc și la sală de șase sute de ”critici”.
2. Dacă regret că nu am jucat vreun rol? Nu regret nimic! Teatrul pentru mine înseamnă trecut, prezent și viitor!
3. Pot să spun doar că textele pentru teatrul de păpuși (copii) sunt foarte puține și nu le poate scrie oricine.
Ieva Lykos (actriță de teatru și film, Italia-România)
1. Personajul meu preferat este mereu ultimul interpretat deoarece, de-a lungul profesiei, m-am străduit să evoluez, să mă las provocată și să dăruiesc publicului multe din simțirile personale trăite de-a lungul anilor și care se schimbă odată cu trecerea timpului. Viața oferă tuturor noutate, incognito și surprize de tot felul, iar eu încerc să le adun în bagajul personal, cu bune și cu rele, și să le integrez acolo unde este posibil, în baza personajului pe care trebuie să-l interpretez.
Așadar, ultimul rol pe care l-am jucat a fost cel al lui Sharon, protagonista feminină în "Ultimul cod", lungmetraj în limba engleză, regizat de Carlo Fusco și produs de Lykos Film în co-producție italiană. Era un rol pe care nu mi-am fi dorit să-l joc din mai multe motive. Scenariul a fost scris de mine, iar în viziunea mea, pe vremea așternerii scenelor, nu găseam similitudini demne de notă între mine și protagonistă. În multe situații vedeam o femeie cu un temperament total opus, dar este probabil să mă fi înșelat sau să fi negat în mod inconștient asemănarea dintre mine și Sharon. Scenariul are la bază povestea adevărată a lui Joseph Fritzl, tatăl-monstru care și-a închis în subsol fiica timp de 24 de ani, procreând 7 fii-nepoți. În artă, când ești chemat să exprimi ceva, este inevitabil să nu ai repetate programări cu sinele, iar din punct de vedere psihologic, consideram că ar putea fi un rol periculos. Un alt motiv pentru care eram în dilemă a fost faptul că, în trecut, am jucat roluri în care maternitatea era la baza personajelor mele și era o perioadă în care mi-aș fi dorit să diversific chiar dacă, în cazul "Ultimului cod", avem mai mult de-a face cu paternitatea toxică și violența asupra genului feminin, aspect care mă rănește profund din cauza unor experiențe personale dureroase din trecut pe care am încercat să le înving și care nu au de-a face cu un tată abuziv.
În calitate de scenaristă, am încercat să-i propun regizorului mai multe variante de actrițe care-mi păreau compatibile cu viziunea mea, însă Carlo a refuzat vehement să evalueze ideea de a mă substitui folosind un mic șantaj: "Sharon ești tu, altminteri nu regizez filmul!". Ce este mai frumos și mai împlinitor pentru un actor decât să se știe de neînlocuit? Așadar, am acceptat și admit că acest lungmetraj îmi stă enorm de strâns la suflet atât pentru că este pluripremiat în lumea întreagă pentru cel mai bun scenariu și film, cât și pentru că Sharon, împreună cu fetița ei cea mare, Sarah, interpretată minunat de către micuța botoșăneancă Mara Ștefan, reprezintă împreună filmul și "greutatea" sa.
2. Nu mi s-a întâmplat să refuz roluri pe care mai apoi să le regret, deoarece evaluez cu atenție propunerile: scenariul, regizorul, fotografia, producția (și sper să o fac și pe viitor).
Mi s-a întâmplat însă să regret ceea ce am jucat, iar de atunci sunt mai atentă! Ani în urmă, am acceptat un rol într-un lungmetraj de debut regizoral care avea un scenariu în regulă, un director de fotografie renumit in Italia (pentru peliculă, nu digital!), și o distribuție bună. Filmul s-a dovedit a fi un fiasco și nu mi-a fost de mirare să mă aflu singură într-o sală enormă de cinema în Fiumicino, la poalele Romei, și să vizionez în liniște catastrofa. Este de-ajuns ca la montaj să fie selecționate filmările cu greșeli și nu cele mai bune, să nu se respecte ritmul cinematografic sau scenariul, fotografia să rezulte sporadic terifiantă, sunetul să-ți zgârie timpanul ca apoi să vezi un film diferit de cel pe care-l vizualizai pe parcursul lecturii scenariului, un film care mi-a părut aproape grotesc. Acum că povestesc după mulți ani de zile, observ că mă amuză această amintire. A fost începutul meu în cinematografie și sunt fericită că nu mi s-a oferit decât un rol secundar.
3. Este o întrebare bună, la care a trebuit să mă gândesc bine pentru a da un răspuns pe măsură. Distanța de casă nu mereu te determină să privești în mod obiectiv anumite problematice ale unui popor, chiar dacă faci parte din el. În primul rând, în ceea ce privește publicul de teatru, este inevitabil să nu subliniez faptul că mă mândresc cu românii care, spre deosebire de lumea occidentală, sunt numeroși, mulți fiind indiscutabili pasionați și mă tem că odată cu transformarea capitalismului și ultra-modernizarea națională, vom asista la un colaps în următoarele două decenii. Acest lucru s-a întâmplat deja in vestul Europei mulți ani în urmă.
Consider că există o problemă care trebuie discutată în paralel: teatrele de stat și companiile teatrale independente și, generalizând, observ că cele dintâi reiau des aceleași piese cu aceiași autori ce povestesc realitatea a ceva, cândva, de demult (Shakespeare, Cehov etc.). Din partea majorității nu există curaj și nici interes în a risca, în a demonstra că există talent când este de realizat o creație originală, inedită, autohtonă și nemaivăzută. Astfel, România nu va putea răsări și nu se va deosebi nicicum în cadrul dramaturgiei internaționale din zilele noastre.
Știu că există foarte multe dificultăți pentru companiile teatrale independente în ceea ce privește primirea fondurilor monetare și nu mă miră cu nimic acest aspect. Viața actorului, scenaristului și regizorului de teatru independent, chiar și în Italia, este redusă aproape la nivelul de supraviețuire. Există însă și o latură extrem de pozitivă și anume cea a concurenței între companii, care face ca operele puse în scenă să rezulte cu adevărat autentice și avant-guarde. Lipsa de fonduri însă duce și la reproducerea de opere în ritm cliché, acolo unde este periculos de riscat cu opere nemaivăzute și nemaiauzite. Totodată, acest fenomen blochează procesul de creație. Și artiștii, tot din greșeli și practică învață!
Din păcate, aproape că nu putem vorbi despre dramaturgie românească pe scena teatrelor și a culturii naționale în context mondial până când noile talente nu vor fi încurajate, promovate, stimulate și sprijinite de către instituțiile statului care, de altfel, plătesc din contribuția publică absolut tot ceea ce reduce România și nenumăratele sale talente într-un soi de beznă culturală.
Mihaela Nistorică (actriță, Botoșani - Brașov)
1. După 24 de ani pe scenă și peste 80 de personaje e greu să aleg. Am fost colegă în teatru cu mama mea, dar mai întâi, la vârsta de 6 ani, am jucat primul meu rol în spectacolul Teatrului ”Vasilache” Botoșani, ”Aventurile unei vrăjitoare”, regizat de Petru Valter. Mama mea făcea vocea, iar eu mă mișcam sincron destul de dificil, deoarece aveam pe cap încă un cap ca un bostan cioplit, prin care vedeam și respiram foarte greu. Personajele erau cu actori care purtau capete supradimensionate, iar eu eram băiețelul Bob, care întâlnea vrăjitoarea la dentist. Aplauzele de după spectacol și premiul la festivalul de la Sinaia, în 1976, mi-au adus notorietate printre copii și oameni mari. Eram în clasa întâi și acest rol mi-a definit destinul de a deveni actor păpușar.
Motanul Încălțat a fost o bucurie și un chin, însă mi-a adus aprecierea publicului și premii. Chinul meu ca actor creator a venit din faptul că personajul dinamic era marionetă pe fire, iar asta m-a provocat să găsesc soluții de interpretare și mânuire care să satisfacă cerințele regizorale foarte exigente ale mamei mele, Gabriela Nistorică. Însă chinul a devenit bucurie prin aplauze în turneele din România, Franța și Spania, unde am jucat în limba spaniolă. M-a onorat că, după spectacole, veneau specialiștii să mă felicite pentru măiestria mânuirii și chiar am fost invitată să susțin ateliere. La Festivalul de la Galați spectacolul a obținut premiul special al juriului, iar mama mea premiul de regie.
Titania-regina zânelor și meșterul Blându sunt două personaje pe care le-am jucat sub bagheta magică a regizorului Ion Sapdaru, care a avut încredere că le pot juca pe amândouă în aceeași piesă, ”Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare. Un rol era feminin, celalalt masculin, iar în timpul piesei trebuia să schimb costumele foarte repede și să intru în pielea personajului.
Pinocchio-păpușă și Vulpoiul ca actor costumat au fost alte două roluri în aceeași piesă pe care le-am realizat în regia lui Marius Rogojinschi, care mi-a cerut să vorbesc eu cu mine, adică vorbea Vulpoiul cu Pinocchio, cam cum face un ventriloc, și asta mi-a adus un plus de valoare actoricească.
Toate aceste provocări mi-au arătat că actorul reușește să dezvolte abilități ce ajută și pe scena vieții, de aceea astăzi lucrez în domeniul dezvoltării personale prin teatru cu copii și adulți.
2. Un rol profund și foarte drag este Micul Prinț. Nu l-am jucat pentru că nu s-a montat la teatru.
3. Apreciez faptul că Matei Vișniec scrie piese de teatru pentru copii și o apreciez pe brașoveanca Elise Wilk, pentru că scrie piese care reflectă frământările tinerilor din zilele noastre.
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
FAZA ZILEI- Iftime i-a imitat pe pesediști în campanie: Și acum îmi e jenă- VIDEO
Gabriela Erdic
Nov 26, 2024
Gabriela Erdic
Nov 26, 2024
Doi șoferi prinși cu 113 km/h în doar 60 de minute
Sergiu Bălășcău
Nov 26, 2024