Voievozii români aveau animale de companie preferate. Domnitorii moldoveni din familia Muşatinilor preferau caii şi câinii, în timp ce muntenii erau îndrăgostiţi de şoimi. Unele dintre animalele preferate ale voievozilor sunt învăluite în legendă, scrie Adevărul.
Animalele de companie sau preferinţele pentru un anumit animal care să fie răsfăţat de proprietar, nu este un obicei nou. Din contră, încă de la îmblânzirea câinelui, omul a preferat şi companionii din lumea animală. Voievozii români nu au făcut excepţie. De-a lungul timpului s-au păstrat nume legendare de câini sau cai care au aparţinut diferiţilor domnitori. Din nefericire, referinţele istorice clare sunt foarte rare în privinţa numelui şi a speciei de animal pe care voievozii le-ar fi preferat. Dincolo de mit şi legendă, există doar câteva documente care vorbesc despre animalele de companie preferate ale domnitorilor. În general sunt animale folosite şi la vânătoare sau război şi care îi însoţeau pe voievozi aproape peste tot.
Primul nume de animal de companie al unui voievod semi-legendar este Molda. Este un personaj din lumea animală foarte cunoscut în special datorită legendelor despre întemeierea Moldovei. Molda era căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş care a descălecat la mijlocul secolului al XIV lea, prima dată în Moldova,conducând o oaste împotriva tătarilor la ordinele regilor maghiari ai căror supus era. Întemeiază o marcă de apărare subordonată regatului Ungariei în Moldova şi o conduce. Legenda despre căţeaua Molda, apare în ”Descrierea Moldovei„ a lui Dimitrie Cantemir, fiind o legendă veche de câteva secole şi culeasă de domnitorul Moldovei.
”Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova.”, se arată în scrierea lui Dimitrie Cantemir. Cert este că maramureşeanul era foarte ataşat de căţeluşa Molda şi cu siguranţă legenda are o urmă de adevăr. Ca stăpân feudal, aşa cum precizează şi specialiştii, lui Dragoş îi plăcea vânătoarea iar prezenţa unui câine în preajma sa era ceva normal. Se presupune că Molda era un copoi balcanic, adică un câine de talie medie şi robust, folosit în special pentru a da de urma vânatului.
Caii lui Ştefan cel Mare
O altă legendă foarte cunoscută şi la modă, este cea legată de numele cailor preferaţi ai lui Ştefan cel Mare. Pasiunea pentru cai a voievodului moldovean este atestată. De altfel în majoritatea reprezentărilor moderne este călare. După cum arată specialiştii dar mai ales scrierile călătorilor străini pasiunea pentru cai a lui Ştefan nu era ceva neobişnuit pentru un luptător moldovean. Mateo Muriano, medicul veneţian trimis să-l vindece pe Ştefan cel Mare la apusul vieţii sale, relata că în Moldova erau multe şi renumite herghelii de cai, iar moldovenii luptă mai ales călare. ”La acele neamuri nu se foloseşte aproape deloc pedestrimea, atât fiind că este alcătuită din oamenii cei mai de jos, cât şi fiindcă este fără rost din cauza iuţelii şi a mulţimii cailor”, preciza italianul într-o scrisoare către dogele Veneţiei.
Totodată acesta arată că armata moldovenilor era în mare parte formată din oşteni călare, adică 40.000 de cavalerişti. Unul dintre caii legendari ai voievodului moldovean este Catalan, ”promovat” şi de scrierile lui Mihail Sadoveanu, în special în romanul istoric ”Fraţii Jderi”. Conform acestor legende, Catalan a fost un cal pur sânge arab de culoare albă furat de nişte tâlhari de la maurii din Spania. Un alt cal legendar, introdus în conştiinţa românească, de un alt scriitor romantic, Barbu Delavrancea, este armăsarul Voitiş, folosit în multe dintre luptele date de Ştefan. Ambii cai sunt din punct de vedere istoric, doar personaje de ficţiune. Numele lor nu este înregistrat în cronici sau documente oficiale. Cu siguranţă Ştefan a avut un armăsar preferat pe care-l folosea în lupte, fiind binecunoscută relaţia care se crea între cal şi călăreţ la războinicii ecveştrii. Numele lui nu este însă cunoscut. Ştefan avea herghelii la Suceava, Roman, Vaslui şi Iaşi.
Dacă pentru caii lui Ştefan cel Mare nu avem referinţe istorice clare, în cazul lui Petru Rareş, lucrurile sunt clare. Fiul nelegitim al voievodului moldovean îndrăgea şi el caii, ca de altfel orice războinici din acestă zonă bogată în cai şi cu o importantă tradiţie a războiului călare. De această dată există referinţe cu privire la un cal îndrăgit în mod special de Petru Rareş. Se numea Peyloo şi era un murg pur sânge arab. Scrisorile sale din pribegie, prin care se arată îngrijorat de soarta calului său, arată că voievodul îşi iubea calul aproape ca pe proprii săi copii. ”Ducând grija familiei sale, se interesa, în scrisori, de starea calului său, murgul Peyloo, pe care după copii, pare să-l fi îndrăgit cel mai mult. Scrisori din 1540-1542 arată acest lucru”, scria academicianul Ştefan Gorovei în lucrarea sa ”Muşatinii”. Mai mult decât atât după reîntoarcerea pe tron, în cea de-a doua domnie pedepseşte crunt pe cei care i-au maltratat calul.
Caii nu erau apreciaţi doar în Moldova ci şi în Ţara Românească deopotrivă. De altfel şi aici exista o tradiţie ecvestră, învăţată de valahii din ambele principate de la năvălitorii turanici care s-au perindat secole de-a rândul prin aceste zone. Cruciatul Wallerand de Wavrin de altfel apreciază vitejia şi priceperea cavaleriei muntene condusă de Vlad Dracul în bătăliile cu turcii din Balcani în secolul al XV lea. Vlad Ţepeş de asemenea avea o oastea formată în mare parte din luptători călare. Tocmai de aceea nu este o întâmplare că şi în această zonă apare referinţe sau legende privind cai preferaţi de domnitori. Unul dintre aceştia este calul lui Mihai Viteazul.
Majoritatea voievozilor ca de altfel majoritatea stăpânilor feudali erau pasionaţi de vânătoare. Iar în evul mediu, acest sport nobiliar se practica cu şoimi special antrenaţi sau câini. Există ceva referinţe târzii cu privire la pasiunea unor voievozi pentru câini sau şoimi de vânătoare. Obiceiul vânătorii cu şoimi a fost învăţat în secolul XIV lea de voievozii Ţării Româneşti pe de o parte de la transilvăneni şi unguri, iar de cealaltă parte de la turci. Istoricul Nicolae Iorga arăta că şoimii erau folosiţi inclusiv de Vlad Ţepeş aşa cum arată un document prin care voievodul muntean trimite sultanului pe lângă tribut şi un şoim de vânătoare.
Alte documente din 1546 arată că atât boierii dar şi voievozii munteni preferau şoimii cerând sau primind în dar de la braşoveni,uliu păsărar sau şoimi. Beneficiari erau Mircea Ciobanul şi spătarul Drăghici. Mihai Viteazul la rândul său prefera şoimii. Îl arată darul lui, Huraia Aga, paşa Timişoarei, din 1600, care i-a făcut marea bucurie voievodului român. Şi în Moldova,erau preferaţi şoimii după cum o arată anumite funcţii din vremea lui Ştefan cel Mare, fiind atestat un anume Iuga Păturnicheru, care avea grijă de şoimii domneşti. Câinii erau de asemenea la mare preţ, în special copoii balcanici şi mai apoi inspiraţi de moda orientală sau occidentală, ogarii.
Manifestări culturale la Casa Memorială „Nicolae Iorga” - PROGRAMUL
Redacția Botoșăneanul
Nov 27, 2024
Redacția Botoșăneanul
Nov 27, 2024
Declarația zilei 27 noiembrie 2024
Oana Sava
Nov 27, 2024
Gabriela Erdic
Nov 27, 2024