După fuga în exil, artistul botoșănean George Enescu şi-a încredinţat problemele financiare din ţară avocatului şi prietenului său. Pentru scrisorile trimise artistului, avocatul avea să fie acuzat de înaltă trădare şi condamnat la 20 de ani de închisoare.
Constantin Lăzărescu a fost un avocat celebru al României interbelice, originar din Vrancea, comuna Suraia. S-a născut în anul 1906, într-o familie de gospodari înstăriţi, tatăl său fiind preocupat permanent de a-i trimite la şcoli bune pe copiii săi. Acest lucru i-a permis să facă seminarul la Ismail şi ulterior Facultatea de Drept la Bucureşti, pe care a absolvit-o cu cele mai mari note.
În acea perioadă şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, o englezoaică pe nume Marry Cobb, sosită cu părinţii la legaţia ţării natale din capitala României. Fină cunoscătoare a limbii române, ea s-a îngrijit de traducerea multor cărţi din engleză în română şi viceversa, printre cele mai cunoscute titluri numărându-se şi celebrul roman „Pe aripile vântului“, a mărturisit pentru Weekend Adevărul doctorul Dan Lăzărescu, nepotul avocatului, botezat de către mătuşa traducătoare.
În Bucureşti, familia Lăzărescu a frecventat cele mai selecte cercuri, reuşind să intre chiar în anturajul Curţii Regale, cel mai adesea alături de principesa Ileana, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
Relaţia de prietenie pe care o avea cu celebrul compozitor român George Enescu, intrat în dizgraţia statului român, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, l-a pus pe Constantin Lăzărescu în vizorul Securităţii.
Pe 6 septembrie 1946, George Enescu împreună cu soţia lui au părăsit definitiv România, obţinând azil politic în Statele Unite ale Americii.
Pentru neascultarea poveţelor „tovărăşeşti“, dar mai ales pentru că a recepţionat şi a trimis câteva scrisori marelui Enescu, pe când acesta se afla în America şi apoi la Paris, avocatul a fost arestat în 1947 şi condamnat în 1950 la 20 de ani de muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare, 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, fiind executată pedeapsa cea mai grea.
În plus, s-a dispus şi confiscarea averii.
„Avocatul Lăzărescu şi George Enescu se cunoşteau de mult. Maestrul Enescu avea câteva moşii pe la Botoşani şi, pentru că avea nevoie de bani prin locurile din străinătate unde se afla, i-a cerut lui Constantin Lăzărescu, ca avocat personal ce îi era, să ia legătura cu administratorii pământurilor sale pentru ca aceştia să-i trimită la timp sumele de care avea evident trebuinţă. Bineînţeles că maestrul a aşteptat mult şi bine banii respectivi, în ţară moşiile aflându-se în procedură de expropriere, iar administratorii fugiţi, de teamă ori cu banii, sau devenind între timp aliaţi cu noul regim. Unchiul meu i-a transmis să nu se mai bazeze pe averea din ţară întrucât comuniştii fac ravagii. În scrisori vorbeau cifrat, dar chiar şi aşa au fost interceptate, iar unchiul meu a fost adus la Securitate şi chestionat în legătură cu dorinţele trădătorului, cum îi spuneau tovarăşii marelui Enescu“, spune doctorul Lăzărescu.
De altfel, motivele condamnării avocatului Constantin Lăzărescu sunt prinse în sentinţa dată la Tribunalul Militar din Capitală.
„Inculpatul împreună cu ceilalţi coinculpaţi a transmis puterilor străine anglo-americane, prin agenţii acestora de la legaţiile străine, scripte şi informaţiuni cu caracter secret interesând apărarea teritoriului şi siguranţa statului“, se arată în sentinţa din 23 ianuarie 1950, pronunţată la Tribunalul Militar Bucureşti.
A primit şi un „bonus“ de doi ani domiciliu forţat în Bărăgan.
„Viaţa lui Lăzărescu în puşcărie a fost, puţin spus, grea, a fost un calvar, dar a rezistat cu bine. A învăţat alţi deţinuţi engleza, el a învăţat germana, au rezistat cu ajutorul studiului. Familia nu a ştiu nimic despre el, dacă mai este în viaţă sau este mort, dar Dumnezeu i-a dat putere şi a rezistat. De altfel, a fost tot timpul un tip optimist şi cu un sfat bun. Personal, îmi spunea că trebuie să învăţ bine, să ştiu limbi străine“, povesteşte nepotul avocatului.
Redevenit într-un fel liber, în 1965, a spus că nu poartă nicio duşmănie torţionarilor săi şi, dacă ar fi să reia viaţa de la capăt, la fel ar proceda. S-a angajat ca jurist la o unitate cooperatistă, iar în 1977 a avut ocazia de a efectua o vizită în străinătate. A ajuns până la Salzburg, în Austria, unde şi-a reîntâlnit, după 30 de ani, o veche prietenă, maica Alexandra, adică fosta principesă Ileana. A rămas în legătură cu ea până la finalul vieţii.
„Unchiul a murit în anul 1992, iar principesa Ileana în 1991. Pentru că avea o pensie mică aici în ţară, principesa îi trimitea lunar 50 de dolari“, a mai spus doctorul Lăzărescu pentru sursa citată.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
