Născută în familia Paramanovilor, a şasea generaţie de lipoveni pe pământ botoşănean, Ana s-a căsătorit cu Radu Preda în biserica ortodoxă de stil nou.

De peste 26 de ani lucrează în televiziune, în special ca producător. A fost parte din echipele de start-up a trei televiziuni private, iar de aproape 12 ani activează în Televiziunea Publică: jurnale de știri, emisiuni, reportaje, documentare de televiziune.

În ultimii ani, însă, Ana Preda s-a dedicat documentarului realizat în manieră cinematografică. A urmat și un master în Arta regiei de film documentar, în cadrul Universității Naționale de Teatru și Film din București.

Botoșănenii s-au întâlnit în anii din urmă cu Ana Preda chiar în sala Cinematografului Unirea, unde a rulat pelicula “Filipovenii și cazacii lui Nekrasov”, un film autobiografic și antropo-etnic. În fapt, ne spunea Ana Preda la acea vreme, ”o călătorie către rădăcinile mele și ale familiei, descoperind astfel istoria unei comunități minoritare, rușii lipoveni din România”. Documentarul s-a bucurat de numeroase proiecții publice în cadrul mai multor festivaluri naționale și internaționale.

După un an (2017) apărea ”Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, povestea irlandezului Peter Hurley, îndrăgostit iremediabil de România, mai exact de cea rurală, încercând să reînvie și să păstreze Focul Viu al tradițiilor locului.

Urma un alt documentar excepțional, ”Pe cale” (2018), un film despre voință și schimbare, un documentar despre Tibi Ușeriu, cu om un trecut greu de depășit, fost condamnat la închisoare de maximă securitate, ajuns triplu campion mondial la cel mai dificil ultramaraton din lume. Filmul a fost selectat și nominalizat pentru cel mai bun documentar de televiziune la PRIX EUROPE Festival 2018.

2019. “Olimpia”. O femeie de 42 de ani, simplă, de la țară. Filmul dezvăluie un loc și un ritual mai puțin accesibil publicului, tradiționala baie de aburi lipovenească. “Olimpia” a fost distins cu premiul “Paul Călinescu” pentru cel mai bun documentar, la Festivalul studențesc CineMaIubit 2019.

Anul 2021 a adus, sub semnătura Anei Preda și a Andradei Popan Dorca, filmul ”Behind the eyes” (proiect de film în dezvoltare), realizat într-o notă aparte: ”Vrem să ajungem la un film experimental și foarte personal în care limbajul cinematografic să țină cont de nevăzători și să adapteze coloana sonoră acestui public cu nevoi speciale, iar imaginea să transmită un unghi subiectiv inedit, apropiat de ceea ce ajunge ca informație vizuală la cei cu deficiențe de vedere”.

”Far” apare tot în 2021. Într-o societate conservatoare, în care imaginea omului arab este asociată cu carpeta „Răpirea din Serai” de pe pereții casei bunicilor noștri, toleranța față de străini poate fi greu de găsit.

În același an – 2021 – Ana Preda a finalizat ”Babi și Deda”, o producție UNATC, ai cărei eroi sunt botoșănenii Ștefan și Vera Paramanov, alături de fiica lor, regizoarea documentarului.

Babi și Deda, povestea a doi botoșăneni lipoveni

Cu ”Babi și Deda”, Ana Preda revine la Botoșani, în casa părintească. Pentru că, din nou, eroii documentarului sunt chiar părinții ei. Realismul împletit cu o duioșie nedisimulată, care transpare în fiecare cadru, autenticitatea personajelor, dar mai ales umorul și luciditatea vârstei fac din Babi și Deda doi oameni care, deși aflați în amurgul vieții, ne dezvăluie un fel de a trăi la care mulți dintre noi tânjim încă.

Bătrânețea îi apropie inevitabil pe Babi și Deda de moarte, dar ei ajung să vorbească în glumă despre asta și chiar au valiza pregătită cu tot ce le trebuie pentru înmormântare, aflăm din sinopsisul filmului. Fiica lor a decis să fie câteva zile doar cu ei și-o cameră, pentru a-i imortaliza așa cum sunt: iubitori de viață, într-o frumoasă relație de iubire de peste 55 de ani, cu bune și rele, cu suișuri și coborâșuri, cu certuri și împăcări.

În culise cu “Babi și Deda”

Ana Preda trăiește și ea, asemenea tuturor, drama provocată de războiul provocat de Rusia. O dramă cu consecințe care depășesc teritorii, iar asta vedem mai ales în șirul nesfârșit de refugiați.

• ”Ca noi toți, sunt copleșită de drama umanitară și coșmarul din care nu mai reușim să ne trezim. Încerc să înțeleg lumea în care trăim, omul care repetă la nesfârșit aceleași greșeli, indiferent dacă istoria i-a arătat cât de devastator este un război. Viața este cel mai prețios dar pe care l-am primit și oamenii nu au învățat încă să-l prețuiască. Asta-mi provoacă durere și un sentiment de deznădejde uneori”.

De unde a pornit ideea realizării unui astfel de documentar? De ce acasă, la Botoșani, cu Babi și Deda?

• ”Departe de toate aceste spaime și gânduri, la sfârșitul anului 2019, îmi pregăteam filmul de final de master. Am vrut să învăț gramatica și limbajul cinematic și am urmat la Universitatea Națională de Teatru și Film „I.L. Caragiale”, un masterat de regie film documentar. În acel moment știam care va fi tema filmului și care-mi vor fi personajele, dar eram destul de înfricoșată de perspectiva de-a filma chiar eu un documentar cu mama și tata, despre bătrânețe și trecerea în neființă. Asta pentru că, perfecționistă fiind, mi-era teamă să nu ratez filmarea din cauza tehnologiei pe care n-o stăpâneam. Așa a devenit și camera și cameramanul, adică eu, personaje în acest film”.

“Babi și Deda” este filmul în care Ana Preda se regăsește. Pentru că, așa cum ne-a mărturisit, ”în el defilează toate spaimele și întrebările existențiale care-mi frământă mintea și sufletul”.

Firescul din film se completează fericit cu conținutul familiar și familial pe care Ana Preda reușește să îl scoată în evidență. Ies la iveală povești dureroase, suferințe vechi sau întâmplări hazlii, pe care Babi și Deda nu se sfiesc să le dezvăluie.

• ”Am ales să le transmit prin părinții mei pentru că și eu sunt o parte importantă din ei și tot ceea ce ei sunt, se regăsește în mine. Mai mult, pentru ca personajele să fie credibile într-un documentar, să nu joace un rol ca să-l mulțumească pe regizor, trebuie să existe o relație de încredere totală între cel ce filmează și cei filmați. Așa a fost și în cazul filmului meu. Mama a fost 100% mama, iar tata începea un rol în fața camerei, dar sfârșea prin a fi el însuși, uitând la un moment dat că aveam camera pornită și îndreptată spre el. Pe lângă toate astea, faptul că eu filmam orice făceau ei, fără să le cer să facă ceva anume, doar să-și trăiască viața de zi cu zi, a adus documentarului multă autenticitate și credibilitate, pe lângă intimitatea specifică relației mamă-fiică, tată-fiică”.

Filmul începe și se termină cu un drum. O întoarcere la origini pe care Ana Preda o transformă într-o introspecție, un cadru meditativ care oferă fiecărui spectator prilejul de a se regăsi, de a se identifica cu propriile întoarceri. 

• ”Ajunsesem la casa părintească pentru acest film, decisă să filmez doar trei zile și apoi să revin. Ca de obicei, când revin în Botoșani cu familia, este o agitație specifică momentelor în care casa părintească se umple cu nepoți. Am realizat că în acele zile n-aș putea obține tipul de intimitate și confesiune pe care le urmăream și-am reconsiderat planul inițial. Așa am rămas în total 10 zile cu părinții mei, doar eu cu ei, perioadă în care i-am redescoperit. Am realizat că ei nu mai sunt acei părinți din mintea mea, întipăriți acolo din vremea copilăriei, ci sunt doi bătrânei simpatici, oameni cu bune și rele, destul de diferiți față de percepția mea de până atunci. Am început să-i privesc cu alți ochi, adăugându-l și pe cel de-al treilea, al obiectivului camerei de filmat”.

• ”Drama și emoția cuprinsă în film sunt generate în mod firesc prin însumarea celor scrise mai sus: o relație de încredere părinte-copil construită de peste 50 de ani, o intimitate dată de faptul că protagoniștii erau în propria casă făcând lucruri pe care le fac zilnic, cu singura deosebire că erau filmați de fiica lor care își dorea să facă un film cu ei despre bătrânețe și despre moarte, o ședere prelungită, neașteptată pentru ei, dar plănuită de mine, care s-a transformat într-un dar pentru fiecare dintre noi. Bineînțeles, părinții mei ar fi făcut orice le ceream eu să facă pentru reușita acestui film, doar ca să fiu eu mulțumită, dar eu nu le-am cerut decât să-mi dea voie să fac un film cu ei, atât, să se lase filmați câteva zile cât stau cu ei”.

Ce nu s-a văzut în varianta finală a filmului?

• ”Ca să pot concentra atenția doar pe cele două personaje, am eliminat din film personajele secundare, adică pe copiii mei, nepoții care-au dat numele părinților mei de când au început să vorbească: Babi, vine de la babușka, adică bunică în rusă, pentru că noi suntem etnici ruși staroveri, și Deda, de la dedușka, bunic. Am vrut inițial să fac un documentar eseu cu vocea mea care comentează la rece în timp ce se uită la toate imaginile filmate cu părinții mei. Nu a funcționat, părea destul de artificială vocea și estompa emoția și stările create acolo, în timpul filmării. Am păstrat doar începutul în maniera asta”.

Care a fost reacția celor doi protagoniști atunci când au văzut pentru prima dată filmul?

• ”Prima vizionare am făcut-o în familie și n-aș putea spune c-a existat neapărat o reacție, păreau emoționați și când i-am întrebat dacă le-a plăcut au răspuns destul de sec, „Da!”. Bănuiesc că nu li s-a părut nimic deosebit, erau doar ei pe ecran, așa cum se știu. În schimb, la proiecția oficială din cadrul Festivalului Internațional de Film CineMAiubit, când au venit special la București, bănuiesc, pentru că-n sală oamenii au avut reacții în timpul filmului, au râs, s-au emoționat, au lăcrimat, și părinții mei, au reacționat, la final, diferit. Erau vizibil foarte emoționați și păreau fericiți. Apoi se tot mirau când le transmiteam din partea celor care vedeau filmul în diferite contexte, că “mama e o actriță adevărată”, “părinții tăi sunt super” și alte aprecieri de felul ăsta, îi simțeam că sunt foarte mândri, nu de ei, ci de mine”.

Filmul a avut deja un drum festivalier, drum care continuă încă. Către cine se întorc astăzi gândurile, mulțumirile?

• ”Filmul n-ar fi fost posibil fără ajutorul și susținerea mentorilor mei, profesorii UNATC, iar aici îi voi mulțumi domnului Marius Șopterean, care m-a îndrumat mereu în arta regiei filmului documentar, asistată de Armine Vosganian, domnilor Vlad Ioachimescu și Ștefan Rucăreanu, care mi-au spulberat spaima de echipamentul audio, dar și colegilor mei, studenți UNATC, Ioana Iordache care m-a ajutat să mă împrietenesc cu camera, iar în cele din urmă, dar nu mai puțin importantă pentru mine și pentru film, dimpotrivă, cu o contribuție majoră în dramaturgia narării, Alexandrei Diaconu, monteorul documentarului. Alături de Alexandra am învățat să mă detașez emoțional de imagini și momente filmate care-mi plăceau foarte mult, dar care nu ajutau deloc povestea și privitorul. Mai mult, alături de structura dată de montaj, o contribuție importantă la transmiterea emoțiilor și a stării, o are ritmul montajului, armonizat cu personajele și tema documentarului. Mulțumesc tuturor pentru contribuția lor la “Babi și Deda”, inclusiv producătorului executiv, Cosmina Șandor și Dumitranei Lupu, de la Relații Internaționale UNATC, care a trimis filmul studențesc la festivaluri”.

În privința festivalurilor la care a ajuns să fie văzut “Babi și Deda”, până acum, a fost: proiecția oficială din cadrul Festivalului Internațional de Film “CineMAiubit 2021”, premiul  „female film director award” la International Documentary Film Awards, selecții și proiecții în cadrul Festivalului RENUAC din Chile, la Cinematic European Film Festival și la Festivalul BUZZ IFF de la Buzău.

Cum ar fi arătat filmul dacă era realizat de altcineva, o persoană din afara familiei?

• ”Am făcut și astfel de documentare, pentru televiziunea publică, dar și în regim de film independent, așa cum este “Pe cale - un film despre voință și schimbare” (produs de TVR), un documentar portret cu Tibi Ușeriu, un ultramaratonist cu un trecut ce părea greu de depășit, sau „FAR”, filmul făcut cu sprijinul UNHCR, UNATC și One World, cu un refugiat din Siria, în co-regie cu Gabriel Durlan. Fiecare documentar își are propria stilistică, căutată de regizor și materializată într-un limbaj cinematografic și dramaturgic, împreună cu directorul de imagine și cu monteorul filmului. Pentru mine este foarte importantă emoția transmisă de film și mai ales ca ceea ce fac în calitate de regizor să mă reprezinte și să aibă un impact asupra oamenilor, să aibă propriile frământări după ce termină de văzut filmul. Până acum, cu mici excepții, am construit răbdătoare relația de încredere cu protagonistul pentru că personajul documentarelor mele trebuie să devină și el coautor și contributor. Așa îmi place să lucrez”.

Ce urmează după ”Babi și Deda”?

• ”Chiar acum pregătesc, în coregie cu Andrada Popan Dorca, un film cu Răzvan Nedu, vicecampion mondial la paraclimbing, la categoria B1, adică total nevăzători. Este foarte frumos parcursul de pregătire al filmărilor, când încerci să-ți înțelegi personajul și să-i cunoști lumea. O să-l vedeți, va fi inspirațional!”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: