Bolnav de cancer, în vârstă de 70 de ani, Vasile Țurcanu a fost luat cu salvarea de acasă, din comuna Coțușca, județul Botoșani, și a fost transportat între spitale, înainte de a muri la Dorohoi, în dureri pe care soția lui le-a auzit la telefon.
“Îmi pare rău, bunicul nu mai este”, i-a spus o infirmieră la telefon în dimineața zilei de 1 mai. “M-am pus în genunchi pe jos – spuneți-mi că nu este adevărat! Am ieșit afară și am urlat, am răcnit, am țipat, degeaba, el nu mai este”, își amintește Florica, soția “bunicului”.
Cei doi soți, Vasile și Florica Țurcanu, și-au început dimineața așa cum s-au obișnuit în cei 46 de ani de căsnicie, au băut câte o ceșcuță de cafea, îndulcită cu miere. Vasile avea o stare de greață, iar la prânz a mâncat orez cu morcov, așa cum făcea mai mereu, de când era la un regim destul de strict, din cauza unei tumori la colon, care crescuse în el în urmă cu patru ani.
“Toată problema a plecat de la colon, avea doi polipi care deja aruncaseră metastaze la ficat”, traduce Florica în limbajul în care vorbeau ei despre diagnosticul care le-a schimbat traiul.
Rutina celor doi se schimbase de nenumărate ori de când boala a venit peste ei. În 2016, bărbatul fusese operat și ajunsese să trăiască cu o stomă (n.r. – o deschizătură făcută de un medic chirurg, la nivelul abdomenului pacientului, prin care resturile alimentare vor fi eliminate într-o pungă colectoare).
Florica povestește:
”Se mai desprindea punga. Îl îngrijeam, îl curățam, încălzeam apă și-l spălam. Eu l-am îngrijit ca la carte”
De atunci au urmat internări, operații și chimioterapie. Ea a lăsat diagnosticul ei în fișa medicală și a devenit sprijinul soțului. Florica suferă cu tiroida, a primit recomandare să se opereze în urmă cu un an, dar a tot amânat.
Nu i-a fost ușor și, de multe ori, și-a dorit să știe sigur ce e mai bine să facă.
“Uneori mă depășeau puterile, mirosul ăla în casă”, oftează ea.
Dar să sune să-l ducă la spital îi era frică, acolo intrase deja virusul care la ei în casă pătrundea doar la radio.
Teama de spital apăruse acum, de când cu pandemia. Înainte, nu se temeau de spital, mergeau împreună la chimioterapie. Aveau rutina lor, acel ceremonial împăcat al bolnavilor care depind de tratament și merg acolo atât de des, încât internarea de zi se strecoară în viața lor și îi ajută să o ducă mai departe. Spitalul devine reper. Zilele se ordonează înainte și după el.
Când el era programat pentru o nouă doză de chimioterapie, se trezeau devreme și plecau la spital, cu un vecin cu mașina.
“Stătea pe banchetă culcat, ca nu cumva la efort sau ceva să îi afecteze la spate, la operație”, povestește ea.
Se porneau de acasă dimineața devreme și se întorceau acasă când era gata tratamentul. Au mai fost și ocazii în care el a rămas la spital internat pentru mai multe zile, iar ea s-a întors singură. De aceea, a învățat să fie mereu pregătită când mergeau la spital, aveau o gentuță cu strictul necesar – pijama, prosop, o cană, șervețele umede, pungi de schimb și alte mărunțișuri care îi ofereau lui Vasile un minim confort pe patul de spital.
Pe 28 aprilie, când a sunat după ambulanță, Florica știa însă că de data asta se va duce doar el. Bărbatul avea diaree de câteva zile, dar analizele făcute cu câteva zile înainte la un laborator privat din Botoșani indicau că nu are nici o infecție. Bărbatul în vârstă de 70 de ani nu avea nici temperatură, dar se simțea slăbit.
Nu era convinsă că luase decizia cea bună, dar viața o învățase deja că nici o socoteală nu poate fi corectă pe toate părțile. Ea îi spusese că îi e mai bine acasă.
Continuarea articolului pe Libertatea
DESCARCÃ APLICATIA BOTOSÃNEANUL PENTRU MOBIL:
