Închirierea unei locuinţe într-un oraş mare, precum Cluj, Bucureşti sau Timişoara a devenit o afacere cu două tăişuri: o înţelegere nescrisă nu are valoare juridică, evită impozitarea şi presupune venituri nefiscalizate pentru proprietar, dar şi o chirie suportabilă pentru chiriaş. În timpul anului universitar, Bucureşti şi Cluj sunt la egalitate în materie de cerere şi chiar şi la capitolul preţuri.

În cele două mari oraşe, închirierea unui apartament cu două camere variază, în funcţie de zonă, de la 200 la 1.000 de euro. În oraşe precum Galaţi, Buzău, Vaslui, Focşani, Suceava sau Botoşani sunt preţuri între 100 şi 200 de euro pe lună pentru un apartament cu două, chiar trei camere. La Iaşi, preţurile cresc spre 300 de euro. Timişoara concurează cu celelalte oraşe universitare, Bucureşti, Cluj şi Iaşi, aici preţul chiriei pentru un apartament ajungând şi la 300 de euro.

Peste tot, dar mai ales în Bucureşti, diferenţa o fac mijlocul de transport şi proximitatea de unităţi de învăţământ, instituţii publice şi magazine. Media o reprezintă locuinţele cu două camere decomandate sau semidecomandate, în zone intermediare, cu preţuri între 200 şi 300 de euro pe lună. Confortul (spaţiul, etajul, utilităţile, mobilierul etc) se situează între criteriile de primă mână, dar, în accepţiunea multor proprietari, în faţa acestuia primează proximitatea de nodurile principale de transport public în comun.

Chiar dacă 80% din anunţurile de pe site-urile de specialitate enunţă condiţii care convin ambelor părţi, în realitate situaţia este altfel: proprietarii spun că nu vor agenţii şi că preferă o familie căreia să-i facă acte de închiriere, însă experienţa arată că tot 80% din ei preferă să închirieze la urgenţă, să câştige repede şi să nu dea bani statului. Ba chiar, mulţi nu ştiu condiţiile legale în care pot să ofere spre închiriere, deşi fac acest lucru şi de 10 ani.

(Sursa – Mediafax)