Lumea academică este în doliu. Unul dintre cei mai mari lingviști ai țării - absolvent al unei școli botoșănene - a trecut la cele veșnice.
Istoricii Alexandru Zub și Ioan Caproşu, etnologul Ioan H. Ciubotaru, filologul Stelian Dumistrăcel, scriitorii Alecu Ivan Ghilia și Al. D. Lungu, arheologul Paul Şadurschi, pictorul Theodor Valenciuc. Sunt doar câteva personalități care au în comun Școala de la Șendriceni, din județul Botoșani.
Vineri, 18 martie 2022, lumea academică a intrat în doliu. Plecarea la cele veșnice a unuia dintre cei mai importanți lingviști a creat în spațiul public/virtual prilej de rememorare și de omagiere deopotrivă a celui care a fost prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel.
Cercetător științific al Institutului de Filologie Română "A.Philippide" din Iași, cadru didactic la Departamentul de Jurnalism al Universității "Al. I. Cuza", Stelian Dumistrăcel a fost un spirit viu, vigilent, un veșnic scotocitor în cotloanele limbii române, dar mai presus de toate un profesor extrem de iubit de studenți și de colegii din mediul universitar.
Stelian-Traian Dumistrăcel s-a născut pe data de 19 august 1937 în Zvoriștea, județul Suceava. A început să fie dascăl viitorilor jurnalişti din 1996, anul înfiinţării Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“. A publicat, în calitate de autor şi coautor, peste trei sute de titluri şi aproape o mie de articole în periodice culturale şi în cotidiene.
Cum precizam mai sus, Stelian Dumistrăcel a fost elev al Şcolii Normale de la Şendriceni, coleg și prieten cu academicianul Alexandru Zub. S-a aflat în numeroase rânduri la Botoșani, ca invitat al diferitelor evenimente culturale organizate de-a lungul vremii.
Stelian Dumistrăcel finalizează cursurile Școlii de la Șendriceni în 1954 ca şef de promoţie, la fel ca bunul său prieten Alexandru Zub în 1953.
”Am făcut Şcoala Pedagogică de la Şendriceni – Dorohoi. Iată că am devenit profesor, poate şi datorită acestei pregătiri iniţiale”, mărturisea în urmă cu câțiva ani Stelian Dumistrăcel, într-o alocuțiune după acordarea titlului de „Doctor Honoris Causa”.
Își amintea și accentua deseori faptul că datorează mult profesorilor ”foarte buni” de la Șendriceni, care ”mi-au cultivat o asemenea înclinaţie”.
Și amintea, drept dovadă, pe profesorul de logică, psihologie ”şi tot ce ţine de pedagogie”, profesorul Alexandru Grigore Ostafi. ”Era, în toate, foarte exigent, cum era şi la ore; mă considera, peste ani, ca fiind încă sub autoritatea sa, la fel cum era cu toţi aceia pe care îi avusese ca elevi, în timpul unei lungi cariere”.
Sau pe Dumitru Surmei, profesorul de limba şi literatura română, ”care ne confrunta cu o viziune originală în legătură cu pregătirea şi meseria noastră”. ”El fusese profesor de franceză; franceza fusese „scoasă” atunci din facultăţi şi din şcoli (eu am făcut numai rusa, am făcut franceza mai târziu), iar profesorul nostru se specializa el însuşi în limba şi literatura română, odată cu noi. Ne spunea: „Măi băieţi, eu sunt cel mai bun elev al meu!”, pentru că învăţa materia pe care ne-o preda şi ne cerea s-o ştim şi noi ca şi el. Excelent, de altfel. Şi trebuie să vă spun – deşi n-aş vrea să se supere nimeni dintre foştii colegi din anii studenţiei de la Iaşi – în timpul facultăţii, la gramatică, am învăţat destul de puţin în plus faţă de ce învăţasem cu acest profesor în şcoala pedagogică ca gramatică a limbii române şi ca metodică a predării gramaticii”.
Nu îi uita niciodată pe cei doi colegi de școală de la Șendriceni: Alexandru Zub şi Ion Caproşu.
(La Șendriceni, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Școlii Normale)
”Academicianul Alexandru Zub, filosof al domeniului istoriei, format tot acolo, a prins gustul pentru ştiinţa respectivă sub îndrumarea iniţială a profesorului Constantin Romândaşu. Acesta, pe care l-am sărbătorit la împlinirea a 90 de ani, măsura aproximativ doi metri înălţime, iar noi, bineînţeles, îl supranumeam „Atila”; era un profesor ce ne inspira o binefăcătoare frică oricând ne aduceam aminte de el, în vreo împrejurare oarecare. La el, trebuia să citeşti în plus, nu ne lăsa la discreţia „manualului unic” al lui Roller. (…) Despre astfel de exigenţe poate depune mărturie, după cum spuneam, şi un alt coleg, profesorul Ion Caproşu, reputat medievist şi devotat istoric al Iaşilor, membru de onoare al Academiei Române”, mărturisea la Botoșani profesorul Stelian Dumistrăcel.
Prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel avea un simț al prieteniei cultivat în decenii de viață. S-a aflat la Botoșani la aniversarea împlinirii a 80 de ani de către academicianul Alexandru Zub. Cu acel prilej, prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel rostea emoționante cuvinte la adresa prietenului și fostului său coleg de liceu:
"Se tot spune despre Alexandru Zub că este modest. Dar uitându-te la Alexandru Zub îţi aduci aminte caracterizări ale unor oameni celebri care au citit pe faţa lui autoritatea şi un zâmbet ironic binevoitor. Acesta este portretul lui Alexandru Zub pe care l-am surprins şi eu. Coleg la Şcoala Normală din Şendriceni, Alexandru Zub a fost cel care m-a dirijat mai târziu spre istoria nonevenimenţială. Alexandru Zub ne-a învăţat despre exemplul cunoaşterii integrale a istoriei ca evoluţie a societăţii, ca evoluţie a mentalităţii, cu o formaţie de invidiat pe care eu o recomand tinerilor pe care îi am la şcoală ca doctoranzi, ca masteranzi. Specialiştii de azi ştiu multe despre foarte puţin. Alexandru Zub ştie multe despre toate".
Într-o scrisoare a Ministrului Instrucţiunii, Simion Mehedinţi, adresată prefecţilor judeţelor Botoşani şi Dorohoi, din mai 1918, se solicita sprijin pentru înfiinţarea unor şcoli pregătitoare. Astfel, în 1919, ia fiinţă Şcoala Normală de la Şendriceni.
Școala a funcționat de la început pe amplasamentul din comuna Şendriceni cumpărat de Ministerul Instrucţiunii Publice. A trecut prin mai multe transformări, fiind în primii ani o Școală Normală (până în 1948).
Începutul Şcolii Normale a fost dramatic, spune prof. Mihai Matei. Unitatea a funcţionat la început într-un conac, apoi cu mulţi bani, dar şi cu munca voluntară a părinţilor şi a elevilor, s-a realizat un impunător edificiu şcolar, asigurându-se aproape toate nevoile unui învăţământ eficient.
La sfârşitul Primului Război Mondial se simţea o mare nevoie de învăţători, deoarece mulţi căzuseră pe câmpul de luptă, pentru România Mare, consemnează prof. Mihai Matei. Școala Normală se transformă în Şcoala Pedagogică de la Șendriceni, care a fost înființată prin reforma învăţământului, în 3 august 1948. Potrivit prof. Mihai Matei, aici erau pregătiţi cu prioritate copiii de ţărani, de învăţători, de preoţi şi funcţionari care se întorceau să profeseze în satele lor.
A format peste 1.000 de învățători până în 1957, când aceste școli aveau să fie desființate de noul regim instaurat.
”Învăţământul de toate gradele a cunoscut, treptat, o dezvoltare fără precedent, pe întreg cuprinsul ţării, constituind o componentă esenţială a întregii vieţi spirituale şi a continuării procesului de modernizare a societăţii româneşti. În ciuda unor greutăţi materiale, un număr tot mai mare de copii puteau urma diferite forme de învăţământ. S-a construit, treptat, un număr important de localuri şi s-au înfiinţat acele şcoli pregătitoare de învăţători, educatoare şi preoţi”, arată prof. Mihai Matei.
