Scriitori, istorici, artiști. Botoșăneni. Oameni pentru care cultura înseamnă mai presus de toate un mod de viață, chiar și atunci când ea, viața, se lasă prinsă în vârtejul social, politic, purtându-ne la grămadă într-un malaxor al vremurilor din care nu credeam că vom scăpa vreodată.
Izolarea, carantina, distanțarea socială au devenit, de o vreme, vocabular de bază în limbajul cotidian. Termeni care ocupă nu doar jurnalele de știri, ci și rețelele sociale, fiecare încercând, cu toate acestea, să dea timpului o încărcătură cât mai dinamică, un sens concret, în nevoia de a nu cădea pradă zădărniciei și autoabandonului.
Fără îndoială, zilele pe care le parcurgem sunt dintre cele mai neobișnuite, mai bulversante, mai cutremurătoare chiar. Moartea își face loc pe canalele oficiale, parcă anume spre a da dimensiuni tragediei. Viața s-a restrâns în spațiul delimitat de pereții caselor mai mult sau mai puțin spațioase și curge într-o intimitate pe care fiecare o îmbrăcăm în funcție de preocupările zilnice.
S-au făcut trimiteri la momente din istorie în care izolarea, carantina, supliciul individual sau, și mai dramatic, detenții politice, au lăsat urme în arhive, prin sertare prăfuite, în pagini de literatură. Păstrând proporțiile sau, dimpotrivă, accentuând experiența personală, suntem aplecați în aceste zile către o introspecție conștientă, o întoarcere către sine, uneori chiar spre o recalibrare sufletească.
Timpul se dilată sau se contractă în funcție de cum alegem să îl consumăm. Cei mai mulți scriem, citim sau scotocim prin colecția de filme.
Pentru a mai ieși de sub asaltul știrilor alarmist/morbide, a restricțiilor militare etc., i-am invitat pe oamenii de cultură să ne împărtășească din experiențele personale ale acestei crize pe care împreună o străbatem.
Ce scrieți/citiți în aceste zile?
Ce film vedeți/revedeți?
Ce valoare capătă, în contextul carantinei, timpul liber?
Unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori, Gellu Dorian este înainte de orice un făuritor de cultură. Creator de literatură de calitate, arhitectul unor acte culturale care și-au dovedit perenitatea, un permanent observator al societății și, nu în ultimul rând, al fenomenului cultural contemporan.
Scriitorul, care se află în autoizolare impusă, dar la masa de lucru, a accentual în primul rând semnificația și noile înțelesuri pe care le capătă, în aceste zile, noțiunea de timp liber.
”Ceea ce trăim acum nu se poate numi timp liber, ci un timp care ne-a transformat casa în spațiu concentraționar, intimitatea, în sentiment de nesuferit. Adjectivul liber vine de la substantivul libertate și de la verbul a fi liber. Or noi acum nu suntem niște oameni liberi, deci nu trăim într-o libertate adevărată, nici nu acționăm în spiritul verbului. Ci mai curînd ne supunem regulilor impuse de starea de urgență, dar nu ca pe timp de război, cînd puteai fugi în refugiu, ci încartiruiți unor ordonanțe care ne limitează aproape de zero deplasările. Acum au apărut diferențele de mișcare socială dintre cei bătrîni și cei tineri, dintre oficialități și masele lor de manevră, între cei ce nu au și cei ce au, încît, izolat între pereții casei tale, ai posibilitatea să te deștepți, să înnebunești sau să rămîi lucid pînă în momentul cînd vei constata toate dedesubturile acestui război mondial total, pus la cale de ceva invizibil, dar evident, și cu care nu poți lupta decît de pe pozițiile traseelor din casa ta”,
Gellu Dorian, scriitor
Proiectele literare își urmează, totuși, parcursul. Însă lipsite de firescul creației, văduvite de aerul libertății absolute.
”Ca scriitor m-am autoizolat de foarte multe ori pentru a duce la capăt proiectele mele literare. Însă atunci nu eram deranjat sau pus pumnul în gât de factori externi voinței mele. Acum e cu totul altceva, încît îți pare cheful de a lucra, cînd creativitatea nativă nu dă randament, ci este pusă să găsească diverse căi de a evada din spațiul concentraționar în care ești condamnat să trăiești. Noroc că această situație fără precedent m-a găsit pe masa de lucru cu un roman, pe care trebuie să-l predau unei edituri la finalul lunii mai. Cine știe, poate atunci vom fi eliberați din casele noastre și ne vom bucura iarăși de libertate. Alte proiecte literare se pot ivi din acest motiv coercitiv, cine știe”.
Viața merge mai departe, cu program zilnic stabilit de ordonanțe militare, cu planuri îngrădite. Zile despre care, ne promite scriitorul, vom citi poate într-un viitor roman.
”Pauzele de lucru la umplu cu lecturi și mișcări fizice, pentru a ieși din sedentarismul la care m-am văzut obligat. Mai ies în intervalul legal să mai cumpăr de prin jurul casei cele necesare. Doar două ore pe zi. Nu am animal de companie. Am o casă la țară, la care nu pot ajunge. Acum văd că nouă, celor de peste 65 de ani, ni s-a dat voie să ieșim toată ziua din casă, ceea ce mi-a dat de bănuit că în spatele scenariilor mai sunt și alte planuri. Cine știe, poate iese de aici subiectul unui nou roman. Dar, pînă atunci, stau în casă și vă îndemn și pe voi, eventualii cititori ai acestei tablete, să stați în casă”.
În nordicul Darabani, viața și așa molcomă a târgului a înghețat, străzile pustii mai prind în mreje, arar și nu pentru multă vreme, câte un rătăcit plecat după merindele zilei. Plimbările agale, nesfârșitele pălăvrăgeli cu prietenii, cafelele prelungite cu vorbe de tot soiul, și mai ales zarva cu aromă de primăvară, toate s-au risipit. În intimitatea mesei de lucru, scriitorul Victor Teișanu citește și recitește. Scrie și rescrie. Asta a făcut de o viață.
”Recitesc ”La Baaad”-ul lui Cezar Ivănescu. Nu știu de ce, dar în ultima vreme mă tot gândesc să scriu ceva despre acest topos imaginar al poetului și despre complexul de trăiri materializate liric. Poate și pentru că, privind înapoi (cu sau fără mânie) văd prima mea cronică literară tipărită. Se referea la volumul de versuri ”Rod” (1968), debutul editorial al bârlădeanului. Eram încă elev de liceu și, sub oblăduirea lui Lucian Valea, scoteam la Darabani revista școlară de cultură ”Hyperion”. Revăzând comentariul, azi îl găsesc plin de gongorism și suficient de naiv. Probabil că, scriind despre Baaad, încerc și o tardivă revanșă față de mine însumi...”,
Victor Teișanu, scriitor
La filme nu prea se uită. ”Dar mă înclin, ca tot omul, în fața marilor actori americani, francezi, britanici sau italieni”.
Ce înseamnă timp liber la vreme de pandemie? Poate fi un interval fecund, ne asigură Victor Teișanu. Asta dacă deținem și menținem exercițiul introspecției.
”Având în vedere pandemia cu virusul asiatic, din păcate aura acestui timp liber are de suferit, pentru că stă sub spectrul unei anxietăți pe cât de tulburi, pe atât de explicabilă. Avem totuși la dispoziție un interval fecund, deoarece oferă șansa unor importante convertiri interioare. Am putea, de pildă, fiecare dintre noi, revizui substanțial propria scară de valori, trimițând în plan secund tot ce înseamnă goană imorală după nimic. Și să așezăm undeva, la înălțimea ochilor și simțirii, ca pe o pavăză, icoana și reperele dumnezeirii”.
Poet și prozator născut la Botoşani, trăitor în Cluj. Cu o diplomă de doctor în matematică, Remus Octavian Câmpean a predat 12 ani la Universitatea de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj. Astăzi activează în cadrul unei firme private care produce și livrează analiză de date, iar între timp scrie cărţi, poezie şi proză.
Provocarea lansată de Botoșăneanul.ro l-a ajuns din urmă ca o amintire vie a copilăriei.
”Când bunicul mergea la poartă să verifice cutia poștală, o dată pe zi. Uneori venea luminat de-i spunea bunicii, purtând victorios o carte poștală în mână: „Ia uite, Mărioară, ne întreabă Ghiță ce mai facem, dacă suntem bine” - Ghiță locuia tot în Cluj, dar era suferind, precum bunicul de altfel, iar în vremurile acelea neavând telefon o carte poștală putea suprima izolarea. Ajungea dintr-o parte în cealaltă a orașului în câteva zile, dar ajungea”,
Remus Octavian Câmpean, scriitor
.jpg)
Pandemia l-a găsit la masa de scris. Și, probabil, dacă ar mai veni una și însă una, tot acolo l-ar prinde.
”Terminai de scris un volum drag de poezii cu formă fixă, într-o anumită dimensiune a lor. „Inscripții pe un pavaj”. Toate poemele au 21 de cuvinte. E un volum de primăvară, de Echinocțiu, 21.III: trei buchete a câte 21 de micro-poeme, fiecare poem având exact 21 de cuvinte. Adică 63 în total, vârsta la care tatăl meu a trecut mai departe, într-o zi de 21 Martie. Îl gândisem spre lansare în această primăvară, dar deocamdată e în germinație”.
Desigur, citește și recitește…
”Îl recitesc pe Octavian Paler, „Don Quijote in Est”. Valențele rătăcirii noastre de atunci, din anii '90, sunt înspăimântător - sau hazliu - de actuale și acum. Ce să spun mai mult decât că Paler se întrista atunci că trebuie să trăiască într-o lume care are nevoie de experți care să îl palpeze pe Dumnezeu, iar noi, azi, avem nevoie de situații-șoc pentru același exercițiu”.
…dar nu renunță nici la filmele de calitate.
”Nu sunt neapărat un cinefil, prefer adesea filmele documentare. Am revăzut un documentar serial despre războiul de 30 de ani, cel care a reinventat Europa, politic, economic și cultural la începutul secolului al XVII-lea. Urmat de o devastatoare pandemie de ciumă. O fi posibil, vreodată, să pășim spre noi paradigme fără sincope, violență și dezumanizare?”.
Timpul liber, în viziunea botoșăneanului trăitor la Cluj, stă tot sub învățătura bunicilor.
”Despre valoarea și valențele timpului liber, n-am nimic mai mult a gândi și a vă spune decât ceea ce m-a învățat bunica. „Nu sta degeaba, că-i păcat să băjocorești cu lenea zilele pe care țî le-o dat Dumnezău”.
La final, un poem scris sub imperiul căutărilor la care medităm cu toții în aceste zile: ”Nu caut unde trebuie, cum trebuie,/ nu știu să caut,/ doar niciodată n-am ajuns undeva/ unde nu era deja drum;/ Calea Lactee,/ drumul mătăsii,/ calea crucii,/ cordonul ombilical,/ își găsesc singure drumeții. / Caut din deprinderea ascultării,/ de rușinea bunicii care mi-a spus/ că-i păcat să stau;// și dacă aș sta?/ dacă drumul meu s-a așezat pe marginea lui?/ dacă e o nepotrivire de caracter?/ Neîndoielnică e doar graba/ cu care odată ce ți se strigă numele/ trebuie să sari de pe margine/ să o iei la picior;/ să cauți să-ți ascuți auzul/ până în vârful urechilor/ pentru că vârful urechilor,/ la majoritatea/ oamenilor,/ e ceva mai sus de ochi” (Vârful urechilor)
Tânărul istoric de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iași, cu îndelungată experiență jurnalistică în presa dărăbăneană, păstrează statutul de observator al prezentului, dar nu abandonează trecutul.
”Personal, ca istoric, problema statului în casă nu mă deranjează foarte mult, mai mult timp petrecut lângă cărți și documente. Ultimele peregrinări prin bibliotecile și arhivele străine au făcut să se adune mult material”,
Alexandru Aioanei, istoric
Cercetarea istoriei pe vreme de pandemie. Nimic excepțional, am crede. Cu toate acestea, misiunea istoricului este în primul rând de a calibra timpul la prezent pentru a fi siguri că, astfel, el va aparține viitorului.
”Mă concentrez pe obligațiile instituționale și lucrez la o temă referitoare la relațiile României comuniste cu Anglia. Încerc de asemenea să extind documentarea pentru o altă temă care mă preocupă, studiul frontierelor în războiul rece și încerc să mai citesc ceva și pe lângă”.
Recomandări de lectură în carantină?
”Recomand cu căldură Jurnalul lui Ion Rațiu, publicat la Corint de Stejărel Olaru, plus o altă care a lui Stejărel Olaru, și anume „Maria Tănase - artista, omul, legenda”, publicată tot la Corint. Mai pot recomanda Daron Acemoglu, James A Robinson „De ce eșuează națiunile”, publicată la Litera”.
Provocarea pe care Botoșăneanul.ro i-a lansat-o scriitorului-fost-magistrat născut la Flămânzi nu a rămas fără ecou. ”Inspirată și prielnică idee pentru a ne smulge din stresul acestor zile”, spune Constantin Arcu, scriitorul consemnând generos și gândurile pe care, iată, vi le oferim integral mai jos:
”Ca pe toată lumea (în adevăratul sens al cuvîntului!), noul coronavirus m-a obligat să mă autoizolez în casă, dîndu-mi peste cap programul pe care îl aveam pentru prima parte a anului. Planificasem ca imediat după Sf. Paști (pe 29 aprilie) să plec în Bhutan, Nepal și Tibet, iar în partea a doua a anului intenționam să ajung, pentru un sejur ceva mai lung, în Londra. Acum e clar că proiectele mele au fost date peste cap. Viața noastră s-a schimbat. Pare incredibil ce se petrece. Lumea este întoarsă pe dos. Ceea ce a făcut un virus invizibil, nenorocit, în două-trei luni, nu ar fi reușit nici o armată din lume, oricît de puternică ar fi fost ea. Pandemia a măturat tot pămîntul. Văd imagini de prin orașele lumii, triste și pustii, care altădată erau ticsite de mulțimi de oameni, căutînd distracții. Asta dă seama de vulnerabilitatea și de precaritatea noastră ca specie. În urmă cu o lună de zile mă aflam pe un vas de croazieră în Caraibe, astăzi abia pot ieși din casă pentru alimente. Situația pare sinistră, cu accente apocaliptice, ținînd seama că s-a întins peste tot. Nu mai există locuri de refugiu, nicăieri nu mai ești în siguranță. Pentru prima oară în viața noastră se ivește o problemă fundamentală, pusă în fața întregii lumi. Nimeni nu poate face abstracție de ea. Nu-i a individului, este a tuturor. Prinț și cerșetor sînt totuna. Nu sînt ocoliți nici măcar cei mai puternici oamenii ai planetei, care nu demult se credeau zei indestructibili.
În condițiile astea, încerc să-mi organizez viața potrivit firii mele, pasiunii și preocupărilor mele statornice, încît să amortizez pe cît posibil șocul pe care îl resimt, ca fiecare dintre noi. Ia, eu fac ce fac demult, spun, ca să-l citez pe Poet. Fac ceea ce făceam și înainte, cît mă aflam în țară. Citesc și, uneori, consemnez cîte un gînd, de parcă lumea ar fi interesată de gîndurile altora. Asta este. Totul, totu-i amăgire, vorba Ecleziastului. Deșertăciune! Asta-i însăși soarta omului, nu trebuie să ne plîngem. Încerc să mă salvez, ca tot omul, din condiția noastră trecătoare. Deși sub asediul de astăzi încep să am mari îndoieli. Se pare că nimic nu ne mai poate salva. Sîntem specia pe cale de extincție și asta se întîmplă în bună măsură din vina noastră. Aș vrea să fiu profet mincinos, însă... Iată, în această dimineață, schimbînd mesaje despre pandemie cu o franțuzoaică din Lyon (Régine Lager), am primit acest mesaj: să știi că mi-am amintit de un autor român care scria acum cîțiva ani în urmă despre un oraș bucovinean: „deși anul acela se abătuse cu furie asupra orașului R....”, „previziunile lor sumbre nu fuseseră cu totul lipsite de temei...” mai știi de autorul ăsta, un fel de profet modern! Sînt cîteva crîmpeie din incipitul romanului meu - „Faima de dincolo”, apărut în 2001, la Edit. Cartea Românească. M-a dat gata Régine! Cum de și-a amintit?! Asta mă face să continui. Merită. Măcar și pentru atîta lucru.
Încep să mi se limpezească ideile și-mi spun că nu există altă cale. Trebuie să mergem înainte. Opririle înseamnă moarte. Or, pe lîngă altele, pandemia are un revers bun. Mă obligă să lucrez la proiecte pe care le tot abandonam periodic. Acum sînt nevoit să stau locului și nu mai am motiv. Iată, am trimis la o editură volumul „Însemnări din Orientul Îndepărtat”, am finalizat ieri un jurnal de călătorie despre Australia, Africa, Cuba, Maroc, Liban etc., iar acum lucrez la ultima carte de călătorie (prin Europa). Metaforic, încerc să mă întorc acasă. Apoi, sper să reiau un proiect mai vechi. Acum, în plină criză, numai de subiecte nu duci lipsă. Trăim într-o lume suprarealistă, nici nu-i nevoie să inventezi ceva.
Deci sînt ocupat pînă peste cap și nu știu ce înseamnă „timpul liber”. Pentru mine toate zilele sînt la fel. Încerc să supraviețuiesc și, reluîndu-mi vechile preocupări, nu depun un efort deosebit. În momente de cumpănă trebuie să te acomodezi cu ideea că poate fi și mai rău. În același timp, nu pot alunga gîndul că va veni o zi în care toate astea ne vor părea un vis urît. Încerc să fac abstracție de asediul sub care trăim și citesc. Tocmai am terminat romanul Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, de Peter Handke, laureatul Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2019, și am început Afară din adăpost, de David Lodge. Seara urmăresc uneori filme pe Netflix. Recent am văzut documentarul „Pandemic: How to Prevent an Outbreak”, un serial despre eforturile savanților pentru a descoperi cauzele pandemiilor, vaccinurile eficiente și prevenirea efectelor dezastruoase ale unor calamități de felul acesta. Oamenii de știință au tras semnale de alarmă de ani de zile, avertizînd că nu se pune problema dacă va exista o nouă pandemie, după atîtea altele care au existat de-a lungul veacurilor, întrebarea era numai cînd se va întîmpla asta! Or, politicienii, deși au fost preveniți, nu s-au grăbit să ia măsuri și omenirea a fost din nou prinsă nepregătită. Acuma, nimeni nu poate spune ce se va întîmpla în viitor. Dar la capătul acestui Iad prin care trecem, vom ieși schimbați. Multe nu vor mai fi ca înainte. Cred că în plan politic vor fi transformări profunde și vinovații vor da seama de faptele lor. Umanitatea nu poate merge înainte la fel. Pesemne că va abandona o parte din frivolitățile și păcatele de pînă acum și se apleca peste lucruri cu adevărat esențiale. Numai asta ne-ar mai salva pentru un timp.
Radu Iliescu este profesor și scriitor. Născut în Botoșani, unde a activat ani la rând în sistemul educațional, trăiește - și scrie – de o vreme în ținutul pitoresc al Ardealului.
Înainte de a fi un excelent scriitor, Radu Iliescu a fost un fervent cititor. Iar izolarea și carantina, reatragerea în spațiul limitat al locuinței sunt pentru profesorul de franceză o nesperată ocazie de a lăsa uitat în bibliotecă.
”Adineaori mi-a trecut prin cap ideea c-aș putea să fac burnout (sindromul epuizării profesionale, nota red.), ca în facultate, c-aș putea să pic de la atâta citit. Citesc mai mult de o carte pe zi, sunt bulimic”, mărturisește, într-o manieră plastică și nu lipsită de umor, Radu Iliescu.
Urmează o listă, care nu este nici pe departe exhaustivă, a cărților care l-au hrănit în vreme de carantină: Baudelaire, Memoriile; Cântecul Nibelungilor, în traducerea lui Adrian Maniu; o colecție din aforismele lui Heraclit, de fapt din ecourile acestora la diferiți filosofi; Maxim Mărturisitorul, din Filocalie; Memoriile unui călător irlandez în Principate pe la 1848, Patrick O'Brien (plictisitoare și fără sare, de altfel); Linga Purana, una din cele 18 Purane Majore; Bruno Wurtz, New Age; Părintele Ioan Usca, Facerea în tâlcuirea Sfinților Părinți; Adela Toplean, Pragul și Neantul.
Este artistă de muzică populară, dar și o permanent scotocitoare prin file de carte. Loredana Călin face parte din categoria tinerilor artiști care nu se mulțumesc să interpreteze, ci folosesc muzica drept prilej de călătorie culturală.
”Ce timp bun de lectură! De introspecție! Ca lectură în aceste zile i-am avut alături pe Noica prin ”Eseuri de Duminică”, pe Tolstoi cu antologia de proză scurtă ”Părintele Serghie și alte proze”, iar acum citesc romanul lui Gabriel Garcia Marquez, ”Un veac de singurătate”. Ce lecturi ziditoare, pline de învățătură, cu povești vechi, dar noi. Am prins încredere să și scriu. Realizez unele texte pentru cântecele pe care le aduc în fața dragilor mei ascultători”,
Loredana Călin, artist de muzică populară
Artista vine în întâmpinarea vremurilor actuale și îndeamnă către cumpătare și, mai ales, redimensionarea atitudinii față de timpul care vine.
”Se pare că lumea are aceleași lupte de când e ea. Ne-am focusat mereu pe avuție, am avut o atitudine greșită față de viitor îndreptându-ne energia spre obiective și mai puțin spre semnificație. Multe lupte are omul!”.
Revede, ca în fiecare an, filmul ”Ostrov”.
”Și de obicei se întâmplă în perioada Postului Mare”.
Ce valoare capătă în aceste zile timpul liber?
”O valoare spirituală pe care am neglijat-o de prea mult timp și pe care acum, prin această suferință a însingurării o vom reconstrui pentru a putea evolua ca umanitate”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
