Botoșanii nu au fost ocoliți de nenorociri. Însă aceste ținuturi au avut parte, în istorie, de ceva mai puternic decât orice epidemie: oameni valoroși care au înfruntat boala, care au dat piept cu moartea.
Igiena personală și curățenia orașului, consumarea legumelor, fructelor, peştilor numai în stare proaspătă, interzicerea consumului bureţilor, castraveţilor şi a berii înăcrite. Dar și evitarea dormitului în natură. Carnea și pâinea să fie de cea mai bună calitate.
Cam acestea erau, în mare, măsurile obligatorii în timpul uneia dintre cei mai cumplite epidemii prin care au trecut botoșănenii.
Este vorba despre holeră. O maladie infecţioasă acută, foarte contagioasă, care a bântuit prin aceste ținuturi și a provocat pierderi uriașe în rândurile populaţiei.
Prima epidemie de holeră. La Botoşani, primele cazuri au fost semnalate la 9 mai. Peste numai o lună existau deja 37 de îmbolnăviri şi 27 de decese pe zi. ”Cu privire la numărul morţilor , o catagrafie a timpului de atunci a înregistrat 710 morţi la o populaţie de 13. 725 de locuitori. Însă ceea ce a urmat a fost cu mult mai rău”, aflăm din ”Monografia orașului Botoșani”, scrisă de Ștefan Ciubotaru.
A doua epidemie, de departe cea mai cumplită din câte a bântuit pe aceste meleaguri.
Pentru evitarea apariției holerei, s-a luat măsura pazei pe râul Prut. Zadarnic. Holera a pătruns în ţară pe la Galaţi, cu un vapor venit de la Constantinopol în primăvara anului 1848. La 18 mai era prezentă la Iaşi, iar în iunie la Botoşani, adusă de „bricicarul” Aron. ”Acesta a fost şi prima jertfă”, scrie Ștefan Ciubotaru în lucrarea citată.
Revista „Albina românească” din 11 iulie 1848 relata că, din toată Moldova, Botoşanii aveau cei mai mulţi morţi (140). Se îmbolnăviseră şi doctorii.
”Spaima a cuprins întreg Ţinutul Botoşani. La cancelaria Isprăvniciei rămăsese un singur funcţionar ce nu mai dovedea cu evidenţa morţilor, ceilalţi fiind bolnavi sau fugiţi din localitate. Spre sfârşitul lunii iunie, epidemia de holeră se întinsese practic peste toate localităţile ţinutului, pentru ca la începutul lunii august să se oprească la Botoşani şi să intre în descreştere la sate”, aflăm din ”Monografia oraşului Botoşani”.
Raportul din 14 octombrie 1848 consemna: 6.804 îmbolnăviri, 4.536 de însănătoșiri și 2.268 de morți.
Holera intră în țară tot prin Galați. 264 de decese aveau să se înregistreze la Botoșani.
Holera a surprins orașul în aceeași stare de insalubritate ca și la epidemiile anterioare. Final: 2.032 de bolnavi, din care 542 decedați.
În timpul celor patru epidemii de holeră (în numai 35 de ani), pătura cea mai lovită, cum era și normal, a fost cea săracă.
”Botoșani a înregistrat o scădere simțitoare a numărului de locuitori și paralizarea vieții economice și sociale. Spre bucuria botoșănenilor, holera apărută în țară în anii 1872, 1893, 1911 și 1913 nu le-a dat târcoale. Plătiseră suficient tribut acestei boli”, a concluzionat, în ”Monografia orașului Botoșani”, Ștefan Ciubotaru.
Constantin Vârnav a fost primul moldovean doctor în medicină. S-a născut pe 21 august 1806, la Hilișeu, și a murit în 21 august 1877, la Iași. A fost un renumit medic român, protomedic al Moldovei între anii 1849-1855, organizator al sistemului sanitar în Moldova, dar și deputat în Parlamentul României.
Fratele său era călugărul Sofronie Vârnav (cu numele de mirean Scarlat, n. 1801), unul dintre cei mai călduroși apărători ai ideii Unirii Principatelor.
A studiat medicina la Viena și Buda, unde a obținut doctoratul în 1836, devenind astfel primul moldovean doctor în medicină. Mai mult, Constantin Vârnav a prezentat în lucrarea de doctorat date importante privind epidemiologia.
Începând din 1836, practică medicina devenind ulterior, între anii 1849–1855, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, protomedic al Moldovei.
În timpul epidemiei de holeră din 1847-1848, pe lângă activitatea de îngrijire a bolnavilor, Constantin Vârnav a desfășurat și o activitate de educație sanitară, publicând ”Despre holera epidemiască” (1848) și ulterior ”Despre holera asiatică” (1872), lucrări ce tratau despre istoricului holerei și mijloacelor de combatere și care au fost considerate ca foarte docte pentru vremea sa.
Numele profesorului Mihai Ciucă este legat de primele vaccinări cu vaccin antiholeric, de eradicarea malariei în România și utilizarea acestei experiențe pentru misiunile internaționale îndeplinite din însărcinarea Ligii Națiunilor și, după al Doilea Război Mondial, a Organizației Mondiale a Sănătății de pe lângă ONU. Pentru toate aceste realizări a fost distins cu premiul Fundației Darling la ședința festivă a celei de a 19-a Adunări Mondiale a OMS din 12 mai 1966 la Geneva. De asemenea, a avut contribuții la tratamentul prin impaludare al sifilisului nervos și organizarea primului centru de malarioterapie, în cercetările privind biologia bacteriofagilor care au dus la descoperirea, în 1920 împreună cu Jules Bordet, a fenomenului de lizogenie, dar și la organizarea Centrului Național de Referință pentru bacteriofagi la București.
Mihai Ciucă s-a născut pe 18 august 1883, în Săveni, județul Botoșani, și s-a stins din viață pe 20 februarie 1969, în București. A urmat liceul la Botoșani și Iași, apoi Facultatea de Medicină la București, pe care a absolvit-o în 1907. Specializarea în domeniul bacteriologiei, igienei și bolilor infecțioase a făcut-o în cadrul institutelor conduse de Victor Babeș și Ion Cantacuzino din București.
.jpg)
Din 1905 lucrează benevol în Laboratorul de Medicină Experimentală. Perioada 1907 - 1912 o petrece lucrând ca preparator în același laborator și ca medic la Spitalul Militar. Începe să facă diverse experimente singur sau în colaborare cu diverși cercetători în imunologie sau clinica bolilor infecțioase, cu referire în special la infecțiile streptococice și tetanice. Mihai Ciucă este numit șef de secție în Institutul "Dr. I. Cantacuzino", în anul 1921, după ce se întoarce de la studii realizate în Franța la Institutul Pasteur Paris și la Bruxelles, la Institutul Pasteur Bruxelles.
Profesorul Ion Cantacuzino îl recomandă în 1922 pentru a fi profesor de igienă la Facultatea de Medicină din Iași, unde va sta timp de 12 ani. Ciucă participă împreună cu profesorul Ion Cantacuzino la luarea și aplicarea măsurilor de combatere a holerei.
În perioada 1934-1962 a fost profesor de bacteriologie la Facultatea de Medicină din București, și numit subdirector al Institutului "Dr. I. Cantacuzino", desfășurând, în paralel, o intensă activitate la Institutul de Seruri și Vaccinuri. Din 1938 este membru al Academiei Române, al multor academii și societăți științifice străine, secretar general al Comisiei Internaționale de Malarie de pe lângă Liga Națiunilor (1928 - 1938). Perioada 1952 – 1963 o petrece la cârma catedrei de specializare și perfecționare a medicilor microbiologi (a alcătuit primele planuri, programe, metodologii și cursuri). Aportul științific al lui Mihai Ciucă acoperă o arie foarte vastă. Astfel, pornind de la studiile sale asupra malariei, a fost un pionier al tratamentului prin infectarea malarică al paraliziei generale progresive.
Printre „dușmanii” săi s-au numărat tifosul exantematic, difteria, scarlatina, tuberculoza, diferite boli tropicale la a căror cunoaștere și combatere a participat hotărâtor. A participat, în 1919, la Conferința de Pace de la Paris unde a susținut idealul Marii Uniri. Profesorul Ciucă a participat la campaniile din al Doilea Război Balcanic (1913) și Primul Război Mondial (1916-1918) și a fost avansat până la gradul de colonel de rezervă.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
