A fost cea mai amplă acțiune de evacuare din istoria militară și civilă a României. A purtat numele de cod Operațiunea 1111 și a implicat întreaga suflare, de la șeful statului până la cel din urmă român.
S-au scurs 75 de ani de la cea mai complexă și mai amplă acțiune de evacuare din istoria militară și civilă a României, o acțiune ale cărei urmări sunt și astăzi vizibile. Le vedem în privirile adânci ale bătrânilor care mai trăiesc dorul de Bucovina natală, le simțim în mâna tremurândă a celor care socotesc înlăcrimații ani ai refugiului și își amintesc de drumurile lungi, de spaima și învălmășeala ce cuprinsese mii de oameni plecați în pribegie, neștiind dacă întoarcerea va mai fi vreodată posibilă.
Supraviețuitorii acelor vremuri sunt din ce în ce mai puțini astăzi. Dar și mai puțini sunt cei dispuși să îi asculte. Pentru că poveștile lor nu sunt despre victime sau învinși. Nici despre cât de greu le-a fost până aici. Poveștile lor sunt, mai presus de orice, despre ce a însemnat viața de dinainte de război și de refugiu. În România cu oameni liberi, curați la inimă și la chip.
Dar și cu amintirea cumplitului an 1940, când și-au văzut peste noapte pământul ocupat de ruși.
Anul 1940 a fost o lecție învățată de români. Astfel că, în toamna anului 1943, s-a pus la punct un plan pentru retragerea populației din calea uraganului sovietic. Iar creierul acestei operațiuni a fost nimeni altul decât Mareșalul Ion Antonescu.
”În 1940, deși furtuna se apropia cu pași gigantici de hotarele noastre, nu numai că nu s-au luat măsuri să evacuăm din Basarabia și Bucovina marile bogății românești și chiar armamentul, ba din contra, s-a dat ordin ca acestea să rămână pe loc și au fost pedepsiți chiar ofițerii care și-au evacuat familiile pentru ca apoi, 24 de ore mai târziu, oamenii aceștia să cadă pe mâinile rușilor, care i-au schingiuit. Această experiență trebuie să ne îngrozească și să ne facă să luăm din vreme toate măsurile pe care trebuie să le luăm și pe care datoria cea mai elementară ne impune să le luăm. Trebuie să ne pregătim pentru cele mai rele situațiuni”,
Mareșalul Ion Antonescu în ședința Consiliului de Miniștri din 22 septembrie 1943.
Operațiunea 1111, pregătită de Antonescu și ”predată” Colonelului Mosiu
Chiar dacă efectiv marele refugiu a fost declanșat în primăvara anului 1944, pregătirile aveau să înceapă la sfârșitul lunii septembrie 1943. Acțiunea avea să poarte numele de cod Operațiunea 1111, coordonată de Marele Stat Major Român printr-o structură special constituită în acest scop, și anume Organizația Colonel Mosiu (după numele Generalului Gheorghe Mosiu, căruia i s-a încredințat formațiunea de lucru).
Istoricul Sergiu Balanovici este autorul lucrării ”Operațiunea 1111. Evacuarea din Moldova, 1944” (Editura Axa 2005), una dintre puținele lucrări care tratează cu minuțiozitate refugiul din 1944.
”Ostilitățile apropiindu-se cu repeziciune de teritoriul național, autoritățile de atunci au prevăzut că în curând rușii vor intra în țară, astfel că și-au propus să salveze ceea ce se poate salva din eventualele teritorii care urmau în mod aproape inevitabil să fie transformate în teatru de război. S-a luat deci inițiativa evacuării zonelor aflate în pericol, și anume nordul Bucovinei, Basarabia și Moldova (cea din urmă până la linia Focșani, Nămoloasa, Brăila)”,
Sergiu Balanovici, istoric și muzeograf în cadrul Muzeului Județean Botoșani.
Așa începea cea mai amplă și mai complexă acțiune de evacuare efectuată vreodată în istoria noastră militară și civilă.
”De ce spun militară și civilă? Pentru că ea a fost coordonată de Marele Stat Major Român, dar au fost implicați în egală măsură și civilii. Au avut în vedere nu numai evacuarea unităților și formațiunilor militare, ci și administrația publică, instituții, arhive, obiective economice, valori”,
Sergiu Balanovici.
Desigur, adaugă istoricul, nu toată administrația putea fi evacuată, ci anumite elemente. Din comunitate, de asemenea, nu toată populația civilă pleca. Pentru evacuare s-au avut în vedere anumite categorii. De pildă liderii partidelor istorice, români care prin activitatea lor ar fi constituit obiectul represaliilor ocupantului, familiile ofițerilor. Plecarea se făcea în baza unor autorizații speciale.
Cei care urmau să fie evacuați plecau în sud-vestul țării, Oltenia și până în Banat. Nu întâmplător în aceste zone, adaugă Sergiu Balanovici. În primul rând pentru a nu încurca eventualele operațiuni militare.
Operația propriu-zisă a fost declanșată în martie 1944, când războiul s-a apropiat efectiv de hotare.
”Teritoriile ce urmau să fie supuse evacuările au fost codificate cu numele unor domnitori. Evacuarea s-a declanșat gradual, din nord către sudul Moldovei. Ultima etapă s-a consumat chiar înainte de 23 august 1944”,
Sergiu Balanovici.
Trei mărturii
Cum au trăit botoșănenii acele învolburate luni ale refugiului? Unii au lăsat mărturii, alții au dus cu ei în mormânt amarul acelor ani. Am ales pentru acest material trei mărturii. Învățătorul Viorel Grigore, profesorul Aurel Dorcu și Gheorghe Păvăleanu, fost deținut politic. Doar cel din urmă mai este astăzi în viață.
Dascălul coborât din Bucovina de Nord
Stabilit în Botoșani, vreme de decenii, învățătorul Viorel Grigore i-a învățat pe copiii botoșănenilor a scrie și a socoti. S-a născut în anul 1935 în Lunca, plasa Herta, pe atunci teritoriu românesc. Tatăl său era secretarul comunei. A plecat în refugiu în martie 1944, cu o căruță în care era arhiva primăriei din Lunca-Herta, până la destinația din localitatea Bărbulețu, județul Dâmbovița. La Brașov îi aștepta Regină Mamă.
"După trei zile de mers prin "Ungaria" (județul Trei Scaune și orașul Sfântu Gheorghe) în convoi, carele cu boi în față și căruțele cu cai în spate, și păziți de jandarmi unguri, am reajuns în România, la Brașov, unde am primit lapte cald și pâine de la Regina Mamă Elena și doamna Mareșal Maria Antonescu. Apoi, prin culoarul Rucăr-Bran, am ajuns în localitatea Bărbulețu chiar în sâmbăta Paștelui”,
înv. Viorel Grigore
Și-a amintit până în apusul vieții cum, obișnuit la "mămuța" de la Lunca să bea mult lapte, s-a întors la Regina Mamă să mai ceară o cană.
"M-a recunoscut că am mai fost. M-am aplecat să îi sărut mâna și atunci m-a mângâiat pe cap",
înv. Viorel Grigore
A stat până în vara lui 1945 în Dâmbovița. În 1945 a revenit la Oroftiana, unde erau rudele mamei. A urmat mai târziu liceul la "Grigore Ghica" Dorohoi, iar până la sfârșitul vieții a fost învățător în Botoșani.
Profesorul Aurel Dorcu, drumul prin propria istorie
Mărturii despre refugiu ne-a lăsat și profesorul Aurel Dorcu, de la a cărui dispariție s-au împlinit la începutul acestei luni 10 ani. Fiu al unui subofițer concentrat în cadrul unității militare de infanterie din Botoșani, adolescentul Aurel Dorcu a plecat odată cu regimentul care tocmai fusese repartizat, tot în martie 1944, în satul Brastavățu, din fostul județ Romanați.
„În toamna anului 1944, tatăl meu m-a înscris în clasa a VII-a de liceu în orașul Caracal. Nu găsea gazdă pentru mine nicăieri și, după o jumătate de zi de întrebat oamenii din piață, a fost îndrumat la o cârciumă apropiată. M-au primit într-o cameră, mult apropiată de sala cârciumii și cu dușumeaua spartă, încât noaptea acopeream găurile cu ghetele, să opresc șoarecii să vina în cameră”,
Profesorul Aurel Dorcu.
S-a întors acasă odată cu ceilalți botoșăneni, în 1945. Revenirea la Botoșani a fost dureroasă, printre dărâmături și amintiri strivite sub ocupația rusească. În toamna aceluiași an a reluat cursurile la Liceul Laurian, pentru ultima clasă.
”Ajutaţi oamenii aceştia evacuaţi ca şi cum aţi fi voi în locul lor!”
Mai mic cu doi ani decât Aurel Dorcu, pleca în refugiu tot în primăvara anului 1944 și Gheorghe Păvăleanu. Odată cu familiile de militari care, în mare parte, locuiau în zona unității militare din Botoșani. Își amintește și azi de anul în care toată Moldova pleca din calea rusului.
”Am fost în refugiu. Nu puteam să stau, când ştiam că vin tovarăşii”,
Gheorghe Păvăleanu.
Au fost duși în Oltenia. Tot la Brastavățu, judeţul Romanaţi. Între Caracal şi Corabia. Nu le era teamă, pentru că știau că vor da de oameni buni.
”Ion Antonescu a făcut ceva pentru România. El a spus la radio mereu: Ajutaţi oamenii aceştia evacuaţi ca şi cum aţi fi voi în locul lor! Greu găseşti un român care să fie cu românii. Nu știam ce fel de oameni sunt, dar trăind alături de ei am simțit că sunt buni cu noi”,
Gheorghe Păvăleanu și liniștea recunoștinței în glas.
În ziua plecării s-a îmbarcat într-un tren de marfă, în care au fost urcați și caii armatei. Îi plăceau nespus caii și nu l-a lăsat inima să îi trimită singuri în lume.
”Am mers așa până la Verești. Acolo ne-a tras pe linie moartă. Am stat mult și bine. A doua zi a venit un alt personal de la Botoșani, cu familiile militarilor. Am aflat unde sunt ai noștri, am urcat în tren și am căutat-o pe mama. Mi-am luat ranița și documentele și am mers în tren cu mama”.
Gheorghe Păvăleanu.
Cam o zi a stat trenul la Verești, iar tot drumul să fi fost în total de vreo două săptămâni.
”Ne trăgea mereu pe dreapta. La Pașcani am stat mai mult. Niște comuniști, puși probabil de cei de la Răsărit, au minat calea ferată. Aveau tot interesul să nu circule trenurile, ”veneau ai noștri!” doar. I-au prins patrulele germane, probabil i-au împușcat”,
povestește Gheorghe Păvăleanu o istorie care probabil astăzi pare un film niciodată posibil în realitate.
Au coborât la Vișina, în fostul județ Romanați. Au venit oamenii din sat, care aveau căruțe cu cai, cu boi, ca să transporte refugiații de la gară și până în sat. Totul era organizat, se știa bine unde trebuiau să ajungă refugiații din Botoșani, unde cei din Bucovina, unde cei din Basarabia.
Întoarcerea din refugiu a fost la fel, cu trenul. Drumul, chiar dacă războiul se terminase, a fost unul mai trist decât plecarea în refugiu. Acasă îi aștepta o altă lume.
”Ne-am întors tot cu trenul. Acasă era prăpăd. Când am intrat pe poartă… în spatele gardului era ca în cimitir, bălării. Mai întâi a fost umblătură până s-a golit casa, apoi au băgat în casă o rusoaică. A trebuit să cosim locul, încet-încet am intrat în normal, am mers la liceu. A început comunizarea, sufocarea. Noi eram obișnuiți cu altă viață. Dacă a început strictețea… Nu s-a gândit nimeni până unde vor ajunge. S-a ajuns că i-a împușcat pe cei vechi și au rămas cei noi, cu Ana Pauker în frunte…”,
Gheorghe Păvăleanu.
În camera mare a casei rămăseseră tablourile de familie. Familie de militari.
”Toate tablourile militarilor erau ciuruite cu gloanțe, au tras în tablouri. Au ținut caii în casă... Am lăsat podul plin de grâne, am găsit pustiu”.
Ultimul primar necomunist al Botoșanilor
Avocat, scriitor, om politic, Ioan Missir a fost ultimul primar necomunist al Botoşanilor. A trăit doar 55 de ani. Ioan Missir, cel care avea să devină autorul cărţii "Fata Moartă", a urmat la Botoşani şcoala primară şi cursul secundar (Liceul "A.T.Laurian"). După bacalaureatul din 1909, beneficiază, prin Comunitatea Armeană din Botoşani, de o bursa şi se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvind în 1913.
După licenţă este mobilizat (în campania din Bulgaria), decorat în 1913, iar până în 1916, la izbucnirea conflagraţiei mondiale, este concentrat de mai multe ori. Intră în Primul Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8 Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la gradul de căpitan. Revine de pe front în 1918 şi activează ca avocat în Baroul Botoşani. Simpatizează cu aspiraţiile politice ale lui Nicolae Iorga, fapt care îi înlesneşte şi drumul în politică.
Este mai întâi ajutor de primar (1919-1920), apoi de două ori primar (1931-1932 şi 1941-1944). Anul 1940 îl găseşte în postul de comandant al Gării Cernăuţi (în perioada ultimatumului sovietic, unde organizează trenurile pentru refugiaţi).
În 1944, la Botoşani, în calitate de primar, se preocupă cu mare grijă ca locuitorii târgului să părăsească în siguranţă oraşul. Pleacă ultimul în refugiu şi rămâne în istoria locală drept "ultimul primar necomunist al Botoşanilor".
Sfârșitul tragic al unui mareșal
Mareșalul Ion Antonescu avea să fie judecat, condamnat la moarte și executat în prima zi a verii lui 1946, la Jilava.
La proces, Ion Antonescu spunea: ”Era de datoria mea să evacuez în zone puse la adăpost tot ce reprezenta avutul de țară și să-l duc acolo ca să nu-l expui să fie prăpădit și luat de către adversar”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
