A mărturisit că trecerea prin Parlamentul României rămâne o experiență pe care încă nu a „digerat-o pe deplin”.
Scriitor, profesor și om politic. Așa îl descrie wikipedia pe Dan Lungu, care pare însă iremediabil supărat pe politică, după mandatului de senator USR pe care l-a avut între 2016 și 2020. Conferențiar universitar doctor la catedra de Sociologie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Lungu a devenit celebru peste noapte în urmă cu 15 ani, când a publicat romanul „Sînt o babă comunistă”. Au urmat alte succese literare, ecranizări, autorul de 52 de ani fiind astăzi tradus în peste 15 limbi.
Despre copilăria în Botoșani, saltul de la poezie spre proză, dar și despre ce efect are politica asupra creatorilor, într-un dialog în Libertatea, ca între confrați, cu Vasile Ernu.
Vasile Ernu: Dragă Dan Lungu, nu am mai vorbit de mult nici nu știu de unde să o iau. Hai să pornim din Botoșani – ador regiunea aia. De acolo vii. Mai ții legătura cu locul copilăriei? Ce înseamnă acel loc pentru tine? Îți duci copiii pe acolo?
Dan Lungu: Da, ajung destul des la Botoșani. De Crăciun și de Paște ne adunăm cu mic cu mare la părinți, astea sunt repere fixe, dar mai ajungem și în restul anului. Am și foarte mulți prieteni acolo, precum și cititori. Ilinca și Filip și-au petrecut o parte din copilărie, în vacanțe, pe locurile unde am copilărit și eu: au umblat cu colinda de ajun pe aceleași străzi pe unde am umblat și eu, s-au dat cu sania pe aceleași coclauri. Alături de copiii mei, mi-am retrăit implicit unele emoții, mi-am reamintit în timp o serie de detalii și episoade pe care le uitasem cu desăvârșire.
Botoșaniul e locul copilăriei și al adolescenței, al unei bune părți din formarea mea culturală și nu în ultimul rând locul în care am scris multe pagini de literatură. „Raiul găinilor” e aproape integral scris acolo, de mână, pe un caiet mare, studențesc.
– Spune-mi, te rog, care sunt la tine cele mai puternice amintitori din copilărie? Acelea care te marchează și de care nu scapi toată viața?
– La mine amintirile din copilărie sunt intens legate de jocuri și jucării. Au rămas foarte vii în mintea mea jucăriile improvizate – din șuruburi, roți dințate, sârme, arcuri și tot soiul de mecanisme misterioase, în principal sustrase de la muntele de fier vechi de pe platforma gării, sau cele din lemn, nuiele, bucăți de bca ori lut. Aveam și câteva jucării de magazin, nu prea multe, fiindcă ai mei nu erau tocmai înstăriți, pe care le țineam „de bune”, le scoteam afară în zile de sărbătoare sau când aveam alți copii în vizită, printre care o centură de cowboy (din mușama) cu pistoale de plastic și o mașină de poliție teleghidată chinezească.
Strada copilăriei, periferică, în proximitatea gării, era o combinație între sat și oraș. Jucam fotbal pe imaș, printre vaci, și ne scăldam la iaz, dar ne jucam și de-a v-ați ascunsa prin vagoane de marfă sau în blocurile aflate în construcție, cu tot felul de cotloane apetisante, ori prin șantierele fabricilor de la periferie.
Existau șantiere peste tot pe atunci – ele erau Disneyland-ul nostru. Desigur, mai erau și blocurile de 10 etaje date deja în folosință, acolo mergeam să ne tragem cu liftul. Din perioada adolescenței îmi amintesc zilele în care mă cufundam hipnotic în lectură, când dădeam gata și câte două cărți, după care fugeam repejor la biblioteca județeană să-mi reînnoiesc stocul. Apoi, drumul zilnic către liceu. Autobuzele erau extrem de aglomerate, așa că preferam să merg pe jos cei vreo patru kilometri până la „A.T. Laurian”. Zilnic, dus-întors. Atunci am învățat să merg pe jos cu folos, observând strada și oamenii, gândind intens în ritmul pașilor. De cele mai multe ori făceam drumul singur. Nu mă plictiseam niciodată.
– Spune-mi, te rog, cum a fost experiența de senator: trecerea din lumea universitară, cultural-literară în lumea politică, în nucleul ei dur? Ce a însemnat această experiență pentru tine?
– E o experiență pe care n-am digerat-o pe deplin, încă mai meditez. Intri într-o logică a puterii și într-o disciplină de partid care pe termen lung te anihilează ca scriitor, artist, gânditor. Asta am resimțit cel mai acut, constrângerile/cenzura implicită a propriului partid, care funcționează indiferent cum se numește acela, plus volatilitatea principiilor. Nu cred că miezul puterii e pentru artiști. Pe de altă parte, politica este esențială în funcționarea câmpului cultural, așa că e nevoie de implicare. Concluzia mea provizorie este că vâltoarea politicii este pentru managerii culturali, care să apere interesele creatorilor. Pentru creatori e o experiență în anticamera ratării.
Interviul integral în Libertatea...
