Loredana şi Dragoş se vor întoarce în ţară la momentul când vor avea o căsuţă lângă mănăstirea lor dragă din nordul ţării.
Dragoş are 27 de ani, Loredana 26, iar de aproape şase ani muncesc în Anglia, acum în Aylesbury, un orăşel la 45 de minute de mers cu maşina de Oxford. La mii de kilometri depărtare nu au căutat o viaţă mai bună, așa cum fac mulţi români care pleacă în străinătate. Erau mulţumiţi pentru ceea ce aveau în acele momente, însă moartea tatălui Loredanei a întristat-o peste măsură şi, pentru a mai domoli din durere şi din dor, a plecat din ţară împreună cu soţul. Însă, oriunde îi poartă paşii, sunt ferm convinşi că Hristos Mântuitorul îi însoţeşte şi le luminează calea.
„În viață nu trebuie să trecem doar ca niște spectatori, Hristos bate la uşa noastră şi nu trebuie să facem altceva decât să-I deschidem. În orice ţară ai fi, Îl poţi avea pe Hristos în inima ta, trebuie doar să vrei”,
spune Loredana Gurzun.
Nu întâmplătoare sunt credinţa lor în Dumnezeu şi dragostea pentru Biserică, pentru „Maica noastră scumpă” şi sfinţii care-i poartă pe braţe:
„Ne-am născut în două sătuce mici din nordul Moldovei, Dealu Mare (jud. Botoşani), respectiv Cristeşti (jud. Iaşi). Pentru amândoi, biserica din satul natal a fost cea care, copii fiind, ne-a crescut în brațele ei, punând temelie sufletelor noastre cu ajutorul părintelui duhovnic. Aveam obiceiul ca în fiecare vacanță sau weekend liber să fug şi la o mănăstire mult iubită și prețuită de sufletul meu. Iar acolo L-am descoperit cu adevărat pe Hristos. La mănăstire l-am avut şi pe părintele nostru duhovnic, unde ne spovedeam amândoi. Prietenia noastră a început în anul 2014 și s-a desăvârşit prin căsătorie doi ani mai târziu”,
mărturiseşte Loredana.
Ajunşi în Anglia, au lucrat împreună la un azil de bătrâni, apoi s-au mutat, au urmat nişte cursuri de formare, iar acum lucrează la un spital. Ei au mărturisit pentru Ziarul Lumina că adaptarea nu a fost o problemă pentru ei, „pentru că aici erau fratele şi sora mea”, iar la serviciu, indiferent pe ce post eşti angajat, eşti apreciat.
„Muncim în spital, la o companie care se ocupă cu servirea meselor bolnavilor, curățenia, deplasarea bolnavilor de la o secție la alta și multe altele. De exemplu, dimineaţa, fiecare pacient este întrebat ce doreşte să mănânce şi să bea la mesele de peste zi dintr-o varietate de meniuri. Fiecare persoană este respectată la locul de muncă, mulți pacienți te apreciază, te încurajează și îți mulțumesc mereu pentru tot efortul pe care îl depui pentru ei. Cred că asta ne place cel mai mult în această țară, anume că nu se face diferențiere între oameni, toţi au parte de acelaşi tratament, indiferent de cât este de bogat, ce funcţie sau job are”,
subliniază Dragoş şi Loredana Gurzun.
Trăind viață de familie, Loredana şi Dragoş şi-au dorit mult copii, iar din mila Domnului au doi băieţi: Ioan și Serafim, de aproape trei ani, respectiv şase luni.
„Pentru Ioan, fiind primul copil, ne-am rugat foarte mult Sfântului Ioan Rusul, care este sfântul nostru mult iubit. I-am promis că dacă o să avem un băiețel o să-i poarte numele, iar la foarte puțin timp am rămas însărcinată. Cum oare să nu ne ținem făgăduința promisă sfântului, care a fost mijlocitor la Dumnezeu pentru noi?”,
spune Loredana.
Din toamnă, Ioan va începe grădiniţa şi, poate surprinzător, născut în Anglia, el vorbeşte acum doar limba română. Părinţii îşi doresc ca româna să fie prima lui limbă, pentru că „engleza oricum o va învăţa la grădiniţă, la şcoală”, dar mai ales „pentru a păstra vie legătura cu locurile natale şi apartenenţa la neam şi credinţă”, cu tot ceea ce implică: limbă, spiritualitate, tradiţii, obiceiuri, arată Ziarul Lumina.
Loredana recunoaşte că aceasta este durerea „pribegiei” lor, că Ioan şi Serafim cresc fără ocrotirea bunicilor, care vin să-i viziteze doar în vacanţe:
„Cel mai mult ne lipsesc părinții și familia; copiii cresc fără bunici și este atât de trist... În acelaşi timp însă, dacă copiii cresc în sânul bisericii, ei niciodată nu vor uita asta și «chiar dacă vor cădea, se vor ridica din nou», după cum spunea și părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatoped, la o conferință”.
Dar toate tristeţile pălesc după ce se roagă şi îşi mărturisesc credinţa la biserica din Oxford, cu hramul „Sfântul Cuvios Ioan Casian”, după ce îşi deschid sufletul în faţa actualului părinte duhovnic, „care este atât de devotat bisericii şi care ne-a ajutat să ne ridicăm de atâtea ori și ne-a întărit atât de mult duhovnicește”.
Întoarcerea în ţară nu este un subiect sensibil, însă are, cu siguranţă, un timp de aşteptare mai îndelungat ca în cazul majorităţii românilor care muncesc onest în diasporă, sunt respectaţi pentru ceea ce fac şi îndrăgesc ţara de adopţie pentru că au găsit acolo ceea ce şi-ar fi dorit să aibă acasă.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
