Prin deceniul cinci al secolului nostru, după Movila din Grădina publică de odinioară, Parcul Mihai Eminescu de astăzi, se mai vedea o fântână părăsită căreia localnicii mai vechi îi spuneau Fântâna lui Mihai Eminescu.
Bolnav şi chinuit de gânduri grele, povesteau bătrânii, spre sfârşitul vieţii sale, Mihai Eminescu şi-a găsit sălaş în casa surorii sale, Harieta, din uliţa Sfântul Neculai. Dimineaţa pleca de acasă şi nu se oprea decât pe o bancă din adâncurile Grădinii publice.
Pe la începutul verii, un om care-şi ispăşise la ocnă vina de-a fi încercat să-şi ucidă iubita, umbla prin gradină, cântând un cântec:
Mi-ai fost iubită bună, credincioasă,
Şi amândoi am mers pe drumul drept,
N–aş fi putut să cred în veşnicie
Că altul ţi-e stăpân pe inima din piept.
Legenda spune că întro-zi, omul acela s-a aşezat alături de poet.
- Vezi mata locul acela? i-a arătat el.
- Văd! I-ar fi răspuns Mihai Eminescu. Iarba e mai verde decât alături.
- De multă vreme mă bate gândul să sap acolo o fântână. Dar nu mă mai ţin puterile. Am îmbătrânit la ocnă. Era să-mi ucid femeia iubită, dintr-o minciună a unuia. Cine dă la iveală un izvor i se limpezeşte sufletul, ca apa. N-ai vrea sa facem împreună? Eşti tânăr şi plin de sănătate.
Aşa au purces ei să sape pământul. Mai la început cu cazmaua, apoi cu hârleţul. Pe ce lucrau, chipul li se lumina. Mihai se întorcea acasă mai rumen şi mai vesel. Iar Harieta se lăuda la vecini că dânsa l-a pus pe picioare, cu ierburile ei de leac.
Dar, pe ce muncea, pământul era tot mai tare.
- Nimic nu se face fără trudă şi deznădejde! se liniştea poetul.
Într-o zi, bătrânul s-a îmbolnăvit într-o cocioabă din Uliţa calicilor. Întristat, poetul a trecut pe la dânsul să-i spună că totul este zădărnicie.
- Nimic nu se face fără durere. Mergi mai departe! Vei izbuti!
Şi a săpat. Dacă hârleţul obosea, lua târnăcopul până ce stropi de sudoare umezeau pământul.
Ostenit, privea cerul depărtat ce părea de acolo ca o lună albastră. Deodată i s-a înfăţişat un copil zâmbitor călare pe un papagal.
- De ce munceşti aşa? l-a întrebat pe poet.
- Ca să-mi liniştesc sufletul. Că mă doare şi mă arde şi nu mai ştiu ce să fac. Veronica mea scumpă m-a înşelat. Se vede că acesta-i sfârşitul meu.
- Dacă în fântână va răzbi apa, e semn că femeia e nevinovată.
Nu bine sfârşi copilul vorba, că poetul a simţit un val rece cuprinzându-i trupul.
- Apă! Apă! A strigat el. Veronica! Veronica mea!
Dar, vai, aţipise şi totul era numai un vis. Apa nu se ivise. Povestindu-i visul, bătrânul l-a povăţuit să mai aştepte, că dânsul a răzbit la ocnă fiindcă a avut răbdare. Astfel a pietruit fântâna, i-a făcut ghizdurile, capac şi cărăuş. Şi-a aşteptat… Mereu venea grăbit; şi, cu inima tremurândă, privea în hăul negru.
Într-o seară, când să plece acasă, uitându-se iarăşi în adânc, i-a văzut chipul ca într-o oglindă.
- Apă! apă! A izvorât apă, strigă el. Dar nimeni nu-l auzea. Se înserase de-a binelea şi grădina era pustie.
A scos un căuş de apă. Era limpede ca şi cristalul şi rece, rece. Curând a sosit şi Veronica Miclea. Pasămite, poetul i-ar fi trimis carte.
Se zice că ploile dezlănţuite prin ani au mâlit fântâna, i-au spulberat pereţii. Numai pietrele şi izvorul au rămas neclintite şi stau mărturie în pământ, după movila ce s-a înălţat în acest veac.
