Doar cei care au prins o bucată din comunism își pot aminti cum decurgeau călătoriile între localități sau cele interjudețene. Autobuzele plecau exclusiv din autogări, nu existau firme private, cum sunt în zilele noastre, pentru transportul călătorilor la orice destinație dorită. Nu erau bilete rezervate, aer condiționat sau altele de acest gen.
Oamenii se adunau în general în autogări chiar și cu două ore înainte de îmbarcare. Șoferii își țineau autobuzele parcate într-un perimetru de staționare și, înainte de ora de plecare, se apropiau de peron. Era momentul în care valul uriaș de oameni se năpustea spre ușa din față, de obicei singura deschisă pentru acces. Disperarea de a urca printre primii în autobuz era cu cât mai mare cu cât creșteau șansele ocupării unui scaun. Se ajungea la situații de leșin pe timp de vară, pentru că oamenii se călcau în picioare, la propriu, fără pic de exagerare.
Semăna cu o luptă pentru supraviețuire.
Ușor, ușor, mușuroiul de oameni - care se mișca continuu din cauză că fiecare împingea în jur persoanele care-l împresura - se strecura în autobuz. Odată scaunele ocupate, începea umplerea culoarului, a spațiilor disponibile între scaune. Nu rămânea vreun locșor unde să poți pune vârful unui picior și care să nu fie folosit. Se ajungea la situații în care călătoreai practic într-un picior, suspendat, amorțit. Dacă unii leșinau, erau stropiți cu apă, uneori călătoriile se făceau în plânsete continue de copii, care nu puteau fi liniștiți nicicum. Stațiile în care unii trebuiau să coboare erau un prilej în care se mai dezmorțeau oasele și se mai respira cât de cât aer curat.
Probabil că așa se ajunsese și în autobuzul 31-SV-2049 care a plecat de la Fălticeni spre Botoșani. Era zi de dublă sărbătoare, duminică și Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Unii spun că pe tot parcursul traseului ar fi urcat în total 86 de oameni. Dar nimeni nu poate spune exact că atâția au încăput într-un mijloc de transport cu o capacitate de puțin peste 40 de locuri.
De la Dumbrăveni ar fi luat șoferul cei mai mulți oameni, de care nu s-a îndurat să-i „abandoneze” și care se încăpățânau să împingă și să împingă pentru a-și găsi un locșor în autobuz, în ciuda protestelor celor urcați deja.
Așa supraîncărcat a ajuns în zona celor „7 poduri”, unde s-a produs cea mai mare tragedie rutieră a României care s-a soldat cu moartea a aproximativ 50 de oameni.
Botoșăneanul Dumitru Zmău era elev al Academiei de Poliție, era cu un picior pe drumul vieții și încă se bucura de îndeletnicirile tinereții, atât cât erau permise de vremurile de atunci. Era la pescuit în ziua care avea să-l marcheze și pe el pe viață. O zi care l-a maturizat cât toți anii dintr-o academie.
A fost poate nefericitul „botez” înaintea carierei de polițist care a durat aproape patru decenii și în care ochii i-au văzut multe. Dar nicio nenorocire n-a întrecut-o pe cea de la Huțani.
29 iunie 1980
Își amintește...
„Eu am venit cu motocicleta de la pescuit, de la un iaz de aici, de lângă Cucorăni. Făceam un concurs cu un prieten de-al meu și am ajuns în Botoșani. Când am ajuns în Botoșani se auzeau salvări, se auzea scandal... Cum am intrat în apartament a sunat telefonul. Mă sună un fost coleg de aici: - tu ai auzit ce s-a întâmplat? – ce s-a întâmplat? – S-a răsturnat un autobuz. Și cum eram în anul 1 la clasa de circulație rutieră, la Băneasa, la Academie, m-am urcat pe motocicletă și m-am dus și eu să văd despre ce este vorba”.
A fost primul său contact cu un accident rutier. Martor tăcut al unei nenorociri care a marcat o comunitate. Care a trasat o tăietură adâncă într-un sistem restrictiv pentru care viața nu reprezenta sfințenie.
„Domnule, mai bine nu aș mai fi ajuns acolo. Cât eram eu de bărbat și, de acum, trecut și eu prin armată, prin nenorociri. Nu am fost om o săptămână, deci... conduceam motocicleta și îmi era frică să merg pe motocicletă, tremuram. Și eram un tânăr totuși, nu mă îndoiam atât de ușor. Ce mai... cadavre scoase, se cărau morții cu basculanta. Vă dați seama că nu era Poliția atât de numeroasă cum e acum. Dar au venit toți factorii de conducere, era șeful serviciului atunci, colonelul Enescu, Dumnezeu să-l odihnească. Colonelul Botezatu, Barbacaru. Îi cunoșteam, vă dați seama, îi cunoșteam foarte bine, eram în curtea Inspectoratului, ne întâlneam. Erau distruși. Oameni plângeau, țipau, răcneau. O nenorocire ca asta, sper să nu mai prind în viața asta”.
Elev încă, după un an de academie, avea deja ochiul format pentru a încerca singur să-și dea seama cum s-au derulat secundele dinainte plonjonului în mlaștină.
Cum era novice, superiorii din Miliție nu s-au îndurat să-l alunge și l-au lăsat să-și facă propriile cercetări mentale.
Era limpede, greutatea oamenilor din autobuz, aproape 90 de suflete, a fost decisivă în producerea accidentului.
„Supraîncărcarea. Deci, eu am văzut cât am putut, că m-au lăsat să intru că mă cunoșteau. Și am intrat. Am văzut dunga, am văzut că a fost o explozie de cauciuc și o dungă rectilinie, în care se vedea cum janta din dreapta a tăiat asfaltul. A prins o bucată din parapet și cum nu a mai înaintat și tangajul pe care l-a făcut, cu atâta lume... Era un A8, un autobuz din ăsta dreptunghiular. În momentul când a ajuns s-a răsturnat pe partea dreaptă și a căzut exact în mijlocul bulboanei. Că poate dacă venea un pic mai în față, că doar bulboana aia nu era atât de mare. Exact în bulboana aia care era adâncă de șapte metri”,
Dumitru Zmău
Un metru mai în față, botul autobuzului poate s-ar fi oprit într-un mal.
Doi metri mai în față, poate că autobuzul s-ar fi răsturnat în șanț și morții ar fi fost mai puțini.
Bulboana de acolo l-a atras în mijloc cu puterea unui magnet.
În zona celor „Șapte poduri” de la Huțani, doar sub unul singur era o baltă, cu izvoare proprii și cu apă extrem de rece. Localnicii o ocoleau fricoși și chiar și vitele se fereau să bea apă de acolo.
Este exact cea în care s-a răsturnat autobuzul morții.
Legendele spun că, înainte de Primul Război Mondial, în locul podețului din beton era unul din bârne. Iar de una din grinzi s-ar fi spânzurat un cioban, pe care-l chema chiar Ciobănașu. Bătrânii locului își aminteau că s-ar fi vorbit că înainte de a-și pune ștreangul de gât, ciobanul ar fi aruncat niște blesteme față de lumea de care se desprindea într-un mod brutal.
De-a lungul anilor, pe șoseaua dreaptă ca în palmă, în balta de acolo s-a răsturnat un car cu boi, animalele înecându-se cu tot cu căruțaș. Oamenii șopteau înfricoșați că au fost parcă chemate de ciobanul sinucigaș. Și mai apoi un motociclist, al cărui cadavru nici c-a mai fost găsit. A fost înghițit de mlaștină cu tot cu motocicletă.
Prin 1938 sau 1939, nimeni nu-și amintește exact anul, un camion cu șapte soldați a rupt din senin parapetul și s-a prăbușit în baltă. Nu a supraviețuit nimeni.
Balta avea să înghită și autobuzul 31-SV-2049 și să ia suflete de copii, mame însărcinate, surori, fii, tați, părinți.
Dumitru Zmău nu poate uita cadavrele aliniate pe malul bălții. Sau oamenii salvați plini de nămol. Nu și-a recunoscut propria verișoară printre cei salvați. Mintea nu mai putea percepea realitatea dinainte, într-un tablou în care moartea era atât de evidentă.
”... Vă dați seama... unii au apucat să iasă, i-au prins ceilalți pe dedesubt, i-au tras. Ce să mai... 49 de oameni să moară... Și până la toată urma, eu nu aveam niciun rol și nicio atribuțiune, dar am stat și m-am uitat, ce-am putut să fac și eu pe acolo, că efectiv în momentele alea de groază că țipau părinții după copii, copiii după părinți... Că au fost și copii acolo. Țin minte că era unul din Cătămărăști Deal, Cumpătă parcă îl chema. Și băiatul era la Liceul Militar din Câmpulung, venea acasă. Și a murit acolo. Era singurul copil. Și verișoara asta a mea. Atunci nu am știut de ea, după aceea am aflat, cel puțin la câte cadavre erau acolo și câți oameni că au mai scăpat dintre ei, nici nu am recunoscut-o. Și a fost băgată în mâl acolo, s-a prins de unul, a ieșit afară și avut noroc. Culmea, cel care a salvat-o pe ea și-a pierdut băiatul. Tragedii mari, ce să mai...”
Nici el nu-și amintește să existe pe undeva o evidență clară a numărului de morți. 51 sau poate 49. Sau mai mulți, dar se poate și mai puțini.
Nimeni nu a mai ieșit public să justifice în vreun fel moartea atâtor oameni. Să aline durerea care a învăluit Botoșanii. Și județele din jur.
„E posibil să mai fi murit din cei de acolo. Dar cu ceea ce am rămas eu de acolo... pentru că am plecat înapoi la Academie, eram în vacanță atunci, aveam o lună de zile vacanță între ani. Am plecat și nu am mai avut date. Știți, că datele în acea perioadă circulau foarte greu. Adică, imediat știu că a fost destituit un ministru și cam atât. Șoferul a murit, copilul lui a murit, vinovați dacă au fost de la Autobaza Fălticeni, nu știu ce sancțiuni s-au luat împotriva lor. Pentru că s-a făcut un dosar penal acolo, era un colonel Juravlea, el a făcut cercetarea acolo...”.
Nu au existat articole de ziare, anchete jurnalistice, documentare, emisiuni sau reportaje: „Foarte puțin. Foarte puțin. S-a auzit așa, peste tot și chiar în ziarele centrale. Dar un articol așa... acum ar scrie presa cel puțin două luni dacă ar fi, Doamne ferește. Atunci nu aveai acces la informații, unele lucruri stăteau sub cap”, își amintește Dumitru Zmău. Cea mai mare tragedie a României aproape că a trecut neobservată în țară. Și așa a rămas chiar și după 41 de ani de la producerea ei. O șoaptă. Un fior rece care-ți spintecă șira spinării.
Un accident. O „scăpare” a unui sistem comunist. O reșapare nefericită. Iar ulterior a încercare de reșapare a imaginii unui sistem incurabil.
Un sistem în care valoarea nu exista, iar lipsurile erau considerate un mod de viață. Deficiențe majore din care se nasc astfel de nenorociri cu imense pierderi de vieți omenești.
„Erau și multe cauciucuri reșapate în perioada lui Ceaușescu, era foarte greu cu aprovizionările la unitățile socialiste. Și luai ce ți se dădea. Se băteau de la un rând de cauciucuri, știți foarte bine, trebuia plătită datoria externă și se strângea șurubul cât mai mult. Oamenii puneau ce li se dădea în autobază. Oricum cineva în mod sigur a răspuns. Dacă o să urmăriți capătul dosarului, dacă se mai găsește în arhivă, cineva a răspuns pentru... și supraîncărcare, și șoferul a greșit. Dar era duminică, toată lumea voia să ajungă acasă, nu erau mijloace de transport ca acum, microbuz după microbuz”,
Dumitru Zmău
Zece oameni ar fi rămas pe peronul din stația de plecare pentru că nu au putut urca în autobuz. Printre ei, două copile cu biletele în mână. Surorile ar fi fost împinse de adulți chiar de pe scara autobuzului, forța fiind prea mare pentru a-i rezista. Lor le-a fost scris să trăiască.
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
