Un omagiu adus lui Eminescu, omagiu care iese din sfera formalismului, din dulceața poetică în care ne-am complăcut zeci de ani. Patru scriitori și doi istorici au răspuns provocării de a vorbi despre Poet.
Scriitorii Gellu Dorian, Constantin Arcu, Valentin Coșereanu și Mircea Oprea, dar și istoricii Alexandru Aioanei și Remus Tanasă au răspuns anchetei propuse de Botoșăneanul.ro pentru a marca împlinirea a 133 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu.
Gellu Dorian este inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia, pe care l-a ”îngrijit” vreme de trei decenii. Valentin Coșereanu este cel care, chiar de la înființarea Centrului Național de Studii ”Mihai Eminescu” de la Ipotești, a pus bazele, alături de Petru Creția, noului proiect ce se voia unul cu adevărat revoluționar, un adevărat Weimar românesc. Constantin Arcu, scriitor, fost magistrat, născut botoșănean, poartă la rândul său cuvântul în tolbă, opinând cu privire la Eminescu într-o altă paradigmă decât cea a confraților săi. Mircea Oprea, botoșănean adoptat, dar scriitor de pretutindeni, face o analiză ”la rece” a mediului cultural.
Istoricii Alexandru Aioanei (cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iași) și Remus Tanasă (cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iași, fondator și coordonator al Centrului Russell Kirk România), sunt de asemenea botoșăneni la origine. Viziunea istorică asupra timpului trecut, dar și a celui prezent, reprezintă deseori puncte de pornire către alte studii și teme de cercetare.
Așadar…
1.Poet, prozator, gazetar. Unde l-ați așeza astăzi pe Eminescu, ce anume din opera lui vi se pare că ar zdruncina mai puternic societatea actuală?
2.Mai este Eminescu botoșănean? Îl mai putem asuma pe poet atâta vreme cât mai degrabă îl dăm afară din Cetate decât să îi cinstim memoria aici, acasă?
3.Devine Eminescu mai mult o victimă a conspirației decât sursă de documentare, subiect de studiu, izvor de inspirație?
4.La 133 de ani de la moartea lui Eminescu, cum credeți că a evoluat literatura română? Se mai raportează scriitorul român la Eminescu?
1. Eminescu nu mai poate fi aşezat în alt loc sau în altă parte decît acolo unde este acum, unde l-au aşezat faptele sale, operele sale, timpul. Au încercat unii, de teapa lui Ion Vitner, să-l scoată din istorie, să-i radieze numele din mintea românilor, dar n-au reuşit şi nu vor reuşi niciodată să-i mute veşnicia, nemurirea în altă dimensiune. Opera unui mare poet ca Eminescu nu trebuie să zdruncine pe cineva, ceva, o lume, o ţară, ci ar trebui să eradicheze pentru totdeauna nesimţirea, ipocrizia, vanitatea – prostia! –, dar astea, aşa cum se ştie, sunt veşnice, vor dăinui peste timp şi nu vor lua în seamă niciodată ceea ce a vrut să spună, să zicem, un Eminescu.
Cum mulţi nu-l citesc, nu-i citesc nici măcar poezia, decît poate cea care mai este inclusă prin unele manuale, ce să înţeleagă ei din ceea ce ar vrea, încă, Eminescu să le mai spună. Dar să-i mai şi citească şi articolele, unele atît de actuale şi azi, ar fi un prea mare deranj – deranj din toate punctele de vedere, că s-ar simţi, în special politicienii, cu musca pe căciulă, insultaţi. Iar cei care par a fi înţeles ceva, iute se ridică deasupra tuturora, nu slăvindu-l pe Poet, ci lustruindu-se pe ei, aşa cum bine a spus cel ce din timpul vieţii a simţit amărăciunea acestei forme canceroase de vanitate. A se vedea chiar aici în urbea noastră ridicîndu-se cenotafuri, pe care stă scris numele Eminescu, iar alături, pe faţa acelor cruci de piatră, nicidecum pe verso, numele a zeci de vanitoşi, care, prin gestul lor, pasămite, aduc omagiul memoriei marelui poet, în acest caz prin sora lui, fiinţă care a suferit şi şi-a iubit fratele şi nu ar fi dorit niciodată să i se asocieze numele cu numele celor ce-şi lustruiesc astfel gloriola de moment. Pe aceşti vanitoşi ar trebui să-i zdruncine opera Poetului!
2. Nu ştiu cum ar trebui să sune legea evidenţei populaţiei, să poată da veşnicie naşterii în acel loc. Te naşti într-un loc, eşti din acel loc, indiferent că pleci de acolo, că rămîi, că eşti excomunicat sau nerecunoscut peste timp. Nimeni nu te poate radia din registrul de naşteri. Eminescu nu are un certificat de naştere, care să-i ateste oficial naşterea în Botoşani. Doar mitrica Bisericii Uspenia îi are înregistrat numele de botez, Mihail – Mihail Eminovici –, încît acela rămîne actul său de naştere, legiferat de înscrisul tatălui în acea Psaltire, ca rînd de jurnal – „Azi, 20 decembrie 1849, s-a născut fiul nostru Mihail”. Deci, este botoşănean.
Faptul că botoşănenii de azi îl omagiază cum cred ei de cuviinţă, prin tot felul de festivisme şi momente subţiate pînă la obtuzitate, asta ar putea însemna că-l consideră de-al lor, dar nu pentru a-i spori amintirea, a-i împrospăta memoria, ci pentru a bifa o trecere aniversară sau comemorativă, răsuflînd apoi uşuraţi că şi-au făcut datoria, ca apoi să-l dea uitării sau să tragă sforile pe cine mai pun la zid, pe cine aduc mai în faţă, pentru a-şi lustrui gloriola agăţată ca o tinichea preţioasă la reverul hainei alături de numele poetului, scris mic pe o medalie, ca acelea ale generalilor ruşi după o victorie cu milioane de victime.
Lui Eminescu, la Botoşani, în timpul vieţii lui, pe cînd se afla la Harieta, nu i s-a oferit o bursă, o rentă viageră. Starea, deşi se pare că acum se investeşte mult în memoria lui aici, dar de fapt nu se face decît a se asigura nişte sinecuri unor slujbaşi ipocriţi, a rămas, în fond aceeaşi, Eminescu, cel din memoria actuală, fiind la fel de sărac material, deşi spiritual mai îmbogăţit, bogăţie din care rup cu neruşinare ce-i ce cred că-i slujesc memoria. Din Cetate ar trebui alungaţi toţi aceştia şi făcut loc peste tot lui Eminescu!
3. Aici e o altă poveste tristă. Se aşază peste straiele şi trupul lui Eminescu, cele spirituale, că cele pămînteşti sunt ale pămîntului plin de ierburi pe care poetul le ascultă crescînd, un strat de mizerie „mitologică”, cu poveşti menite să-l victimizeze, să-l facă subiect de telenovele, de conspiraţii ale intereselor politice ale vremii. I se pun în gură tot felul de versuri, schiloade, pe care el le-ar fi înfierat imediat, ba chiar şi scrisori şi fapte ce ar dovedi că n-a fost chiar aşa cum cred cei care i-au cercetat viaţa cu lupa, cu pasul, cu minuţiozitate şi acribie, ci un om la fel ca toţi ceilalţi, ba chiar ca ei, cei care aşază pe hîrtie ori, mai uşor, fără discernămînt pe reţelele de socializare tot felul de nerozii despre iubirile lui, despre viaţa lui, despre moartea lui, cîte şi mai cîte. Dar şi aşa, nimeni nu ia poziţie, una tranşantă, să vină cu argumentele existente, să contracareze o astfel de mistificare, care va trece peste timp ca una veridică.
Unele lucruri s-au clarificat. Chiar recent, în revista „România literară”, Nicolae Manolescu ia poziţie faţă de astfel de aşa-zise cercetări legate de moartea poetului, cum că ar fi fost o conspiraţie politică, la care ar fi fost complici şi cei mai apropiaţi poetului, cei care, dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi păstrat lada de manuscrise, nu s-ar fi îngrijit de opera acestuia, de articolele politice mai ales, ci le-ar fi distrus şi pe acestea, aşa cum l-au distrus şi pe proprietarul lor. Dar maşina mistificărilor este alimentată mereu şi presa, mai ales cea mondenă, preia totul şi aruncă sub ochii celor mulţi poveşti care vînd tirajul, nu spun adevărul.
4.Eminescu este în sine Literatura română, parte a acesteia, dacă vreţi sau nu vreţi. Aceasta, literatura română, este raportată tot timpul la valorile ei. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române spune că aceasta ar avea o vechime de peste cinci sute de ani. Eminescu s-ar afla în partea a doua a acesteia. Modernitatea literaturii române începe cu romanticul târziu Eminescu. El a creat fondul de bază al limbii române literare. Nimeni nu se poate erija de la acest fond. Cei care o fac se duc de râpă. Cei 133 de ani de la moartea lui Eminescu, în literatura română, adună valori de care însuşi Eminescu, dacă s-ar arăta printre cititori, s-ar bucura şi ar spune că avem o literatură de mare forţă. Însă, din păcate, tot aşa, dacă Eminescu ar trăi şi ar scrie, fie la Botoşani, fie la Iaşi, undeva în Moldova, ar fi lăsat la coada listelor de cei care fac acum ierarhii sau recunosc valorile de peste tot. Există un „complex Eminescu”, care izolează această parte de ţară, loc în care sunt valori, dar fiind ignorate chiar de cei ai locului, sunt ignorate şi de cei ce fac acum cărţile zilei de mîine. Acest complex se manifestă în general în toate domeniile, fiind greu de depăşit, iute de văzut pe chipul celor ce fug după glorie, indiferent încotro duce, spre prăpastie sau nemurire, într-o posteritate fantomă, dar numai să o atingă, să o simtă şi să se bucure că şi-au agăţat numele cu o pioneză pe un carton, pioneză pe care o cred piton înfipt în stînca Everestului. Şi astfel, în urma acestui complex, cum să se mai raporteze scriitorul român la Eminescu? Pentru cei mai mulţi este depăşit, un clasic acolo şi el.
1. Nu știu ce anume din opera eminesciană ar zdruncina mai puternic societatea actuală, însă în opinia mea Eminescu rămîne de-a pururi, prin excelență, Poetul! Eram în clasa a VII-a cînd am făcut rost de un volum de poezii și seară de seară, la lumina lămpii, citeam pînă tîrziu. Pe vremea aceea mă fascinau Scrisorile și le recit(e)am mereu, pînă cînd am ajuns să le știu aproape pe dinafară. Recitesc și acum, cu plăcere, poezii de Eminescu, deși o fac, din păcate, rareori. Mă văd silit s-o recunosc deschis: noi nu ne ridicăm la înălțimea acestui poet! În urmă cu cîțiva ani, în orașul iranian Shiraz, am ajuns la mausoleele lui Sa’di (Saadi) și Hafez, marii poeți persani. Lîngă mormintele lor îngenunchează multă lume, iar prin grădinile din jur tinerii citesc versuri din cărțile acestor poeți geniali. Se spune, bunăoară, că fiecare iranian trebuie să aibă în casă Coranul, dar și un volum din opera lui Hafez. „Iară noi? (...)/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte”, ca să spun doar atît, pentru că „noi nu credem în nimic.”
Am citit cu ani în urmă „Sărmanul Dionis” și „Făt-Frumos din lacrimă”, dar nu pot pretinde că sînt un cunoscător al prozei lui Eminescu. Fără a face aprecieri asupra valorii prozei fantastice eminesciene, prefer totuși poezia sa muzicală, miraculoasă.
Nici activitatea sa de gazetar nu-mi este îndeajuns de cunoscută și, presupun, că puțini sînt cei care o cunosc într-adevăr. Revista „Timpul”, unde Eminescu și-a desfășurat partea cea mai cuprinzătoare a activității gazetărești, era organul oficial al Partidului Conservator și multe idei vehiculate purtau această amprentă. Însă deseori Eminescu promova idei noi, incomode sau chiar intolerabile pentru înșiși conservatorii care finanțau gazeta, idei din pricina cărora a avut necazuri, ajungînd la o situație materială la limita subzistenței, oboseală accentuată etc., toate astea contribuind la depresia sa din 1883.
Nu cred că între opera sa literară și ideile politice din activitatea gazetărească există vreo influență reciprocă. Rămîne totuși ideea că, spre deosebire de majoritatea covîrșitoare a gazetarilor din vremea lui, dar și din vremurile pe care le trăim acum, Eminescu avea geniu și caracter. Unul dintre cunoscătorii activității sale gazetărești, academicianul Eugen Simion, notează: „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa”.
2. Am aflat din presă despre un incident petrecut la Botoșani în ultimul timp, despre care a relatat poetul Gellu Dorian în revistele literare. Nu-i singurul eveniment neplăcut și e mare păcat că se întîmplă asemenea lucruri tocmai aici. Am scris apăsat la pct. 1 că noi românii, nu numai botoșănenii, nu reușim să ne ridicăm la înălțimea acestui geniu, prețuindu-l cum se cuvine, în vreme ce alții știu să-și preamărească iluștrii lor poeți. Însă dincolo de toate mizeriile, Eminescu nu poate fi izgonit din Cetate, oricît s-ar strădui unii sau alții.
3. Există tentația, altminteri explicabilă, ca în jurul personalităților să se țeasă tot felul de teorii conspiraționiste, iar Eminescu nu putea fi ocolit de această ispită. Este greu de spus dacă poetul a fost victima unui complot politic („... și mai potoliți-l pe Eminescu!”, ar fi transmis P.P. Carp de la Viena), datorită atitudinii tranșante împotriva conservatorilor corupți de către austrieci (corupție practicată de aceiași și astăzi!) sau a unui malpraxis, în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicație cu clorură de mercur, tratament intravenos împotriva unui sifilis inexistent (diagnostic eronat).* Eu cred că Eminescu a fost victima unui complex de împrejurări, în urma căruia și-a pierdut viața la numai 39 de ani și din care își alimentează mai departe ideile denigratorii săi.
Dispute aprinse în legătură cu actualitatea lui Eminescu continuă și astăzi, iar cei care manifestă o fobie în contra lui Eminescu îi fac la urma urmelor un serviciu. Să afirmi că Eminescu nu este actual și, deci, nu mai prezintă interes pentru studii sau ca izvor de inspirație decît, eventual, pentru provinciali, în vreme ce numești drept geniale însăilările vreunui poetaș, înseamnă să te descalifici singur. Și orice om de bună-credință, nu neapărat specialist, își dă seama de mistificare. Dacă vreți, în această dispută, vă propun un test simplu, dar infailibil, anume, să te întrebi cîte versuri cunoști din marele poet icsulescu și cîte din „expiratul” Eminescu?! Și răspunsul te va lumina de îndată.
4. La peste un veac de la moartea poetului, trebuie să admitem că literatura română a evoluat într-o direcție bună, hrănindu-se inclusiv din creația eminesciană. Există cîteva repere cu valoare certă: Blaga, Arghezi, Bacovia ș.a., alături de care îl adaug pe Rebreanu, ca să mă limitez la cîteva nume. Este greu de făcut considerații de valoare într-o lume atît de agitată ca viața literară de astăzi, însă opinia mea este că se publică totuși prea mult. La Bookfest 2022, un domn își lansa un cărțoi de vreo 400 de pagini, apărut altminteri la o cunoscută editură, lăudîndu-se că a uitat complet de romanul din fața sa, fiind deja înhămat cu toată energia la altul, deși am îndoieli că se vor găsi mulți care să-i citească producțiile.
În altă ordine de idei, nu știu dacă scriitorul român se mai raportează la Eminescu, asta depinde de la caz la caz. În schimb, constat că toate mințile luminate ale poporului român s-au raportat la Eminescu. Și, pentru a încheia pe un ton optimist, trebuie să admitem că, în ciuda unor opinii denigratoare, Eminescu n-a fost uitat de-a lungul timpului. Drept dovadă sînt impresionantele referințe despre opera și viața sa, pe care le descoperim în cărți și periodice, reflectate în filme, teatre, arte plastice și muzică.
--------------
*Pentru o analiză aprofundată, recomand celor interesați studiul „Eminescu, agent secret și victimă a unui complot politic?”, de Dan-Silviu Boerescu, în „Istorii din Vechiul Regat”, Edit. Integral, 2019 sau în Comentator.ro.
1.Voi începe să răspund la întrebare prin a-l cita pe Eminescu, folosind articolul său din 12 septembrie 1878 publicat în ziarul Timpul și intitulat Ca la noi la nimenea, semnificativ pentru realitatea românească de azi și de atunci: Proverbul acesta, moștenit din moși strămoși, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca și când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice. Semnificativ și cât se poate de actual, chiar dacă au trecut de atunci, de la afirmația ziaristului, 144 de ani. În ceea ce privește cele trei ipostaze ale aceleiași personalități accentuate, cum este cea a poetului nostru, pe una dintre ele, aceea a prozatorului, deși cu dese accente de originalitate, ea este întrucâtva nedesăvârșită. Formal, pentru lumea comună, pentru marele public adică, Eminescu reprezintă întruchiparea Poetului (cu majusculă), dar numai formal, pentru că ea are la bază... icoana imaginii fotografice de la 19 ani. Și cam atât.
Întorcându-ne la afirmația dintru început, la noi, spre deosebire de ceea ce s-a înfăptuit în țările de origine (Anglia, Franța, Italia) pentru Shakespeare, Victor Hugo și Petrarca, la noi nu s-a înfăptuit mai nimic. În perioada imediat stingerii Lui, imaginea acestuia a fost mai mult „cântată” decât studiată de marele public aflat sub impresia morții premature a acestuia. Perioada proletcultistă l-a identificat până la obsesie cu proletarul din Împărat și proletar, imagine nesemnificativă raportată la opera întreagă, iar în prezent, el este pur și simplu uitat, din pricină că merituosul său loc l-au luat fătucile (cum le numește Ion Cristoiu) căsătorite de mai multe ori cu fotbaliști (ori cu oameni ajunși bogați și ale căror averi le urmăresc), precum și cu semidocții parlamentari, cu doctorate cumpărate la Chișinău, încât atunci când vorbesc pare că vor să concureze care dintre ei fac mai multe greșeli gramaticale și care sunt mai penibili prin performanțele lor de a pronunța vorbe fără să spună nimic.
2.Eminescu mai este botoșănean doar prin aceea că iubea dulcea limbă moldovenească, pe care o socotea, după afirmația lui Slavici, ca cea mai expresivă și poetică între toate graiurile limbii române. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, el mai este botoșănean prin ceea ce s-a înfăptuit la Ipotești odată cu înființarea Centrului de Studii, în care astăzi se lâncezește provincial și îngust, dar și prin cât a activat Gellu Dorian, inițiatorul Premiului Opera prima (nota bene: premiu Național!), care, furat de Primărie, se va duce și acesta acolo unde se duc astăzi toate: pe apa sâmbetei.
Cum Eminescu însuși spunea că Botoșanii erau mai degrabă cunoscuți în industria mezelicurilor și a pastrămurilor decât în cea a creației literare, neatașat de târgul comerțurilor, eu, personal, l-am simțit pe genialul poet cu mult mai mult ipoteștean decât botoșănean. Am demonstrat aceasta în volumul Desculț în iarba copilăriei, apărut în 2020 la Editura Junimea, colecția Memoria clepsidrei. Și-apoi, ca să mai glumim, probabil că subconștientul lui a fost marcat excesiv de sunetele clopotelor care bubuiau prea aproape de casele unde s-a născut, încât ele l-au liniștit abia în sătucul aflat în zariște cosmică al Ipoteștilor, pe care atâta l-a îndrăgit, căci una e dulcele corn și alta dangătul (adesea mortuar) al clopotelor din imediata apropiere a bisericii Uspenia, aflată gard în gard cu locuința părinților... Și, da, ar putea redeveni botoșănean dacă ar exista interes ca Ipoteștii să ființeze ca un Weimar al României, nu un biet cămin cultural în care se bifează activității culturale.
3.Da, devine. Și ce este mai grav, e faptul că e o concurență astăzi în a-l duce pe Eminescu în derizoriu (ca unii care, din păcate, se iau în serios), lustruindu-și mai degrabă o originalitate prost gestionată, avansând în opinia publică (altfel cu totul neinstruită în marea ei majoritate) cu fel de fel de năstrușnicii; tot felul de neaveniți care vor să iasă în evidență ba îmbolnăvindu-l de sifilis, ba că a fost victima asasinării puse la care de (evident, masonul) Maiorescu, ba că n-a fost atât de mare precum sunt ei astăzi. Căci se cred „geniali” preopinenții noștri...
Sunt atât de revoltat când citesc aceste bazaconii, încât, după un acces de revoltă care nu mi-e structural, devin cristic spunând: Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac! Și nu știu, pentru că habar nu au de atitudinea genialității pe care în capul lor în care stă un creier cât o nucă, confundă genialitatea cu terminarea liceului, netrecându-le prin capul lor foarte ușor aerisit să citească ceea ce Eminescu însuși spunea în manuscrisul 2255, f. 256r.: Iar voi, tineri cari vă otrăviți sufletele în această îmblătoare literară, ascultați sfatul unui om care vă voiește binele din inimă. [...] Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cizmărie. [...] Ca voi au fost mii de mii oameni pe lume și vor fi încă. Nimărui din voi să nu-i abată cumva prin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Ehei, dac-ar ști, bieții, acest lucru, nu s-ar mai complimenta pe facebook, instagram și whatsApp, lăudându-se că au scris ceva genial... Dar nu știu. Într-un fel, ferice de cei săraci cu duhul. Unii chiar prea săraci.
4.Da, se raportează, dar numai în ascuns și în necunoștință de cauză. În ascuns pentru că nu dă bine să mai fii romantic (după eronata lor părere, Eminescu e depășit) și în necunoștință de cauză, pentru că habar n-au de opera eminesciană. Iar cei care au, slujesc cu totul alte interese... Mai multe, undeva, cândva...
1.Polivalența lui Eminescu mă face să mă gândesc la poetul, criticul literar, eseistul, angajatul în bancă și laureatul Nobel Thomas Stearns Eliot. Dacă Eminescu ar fi fost poet de limba engleză, soarta literară i-ar fi surâs mai mult. Cred că mai toate punctele pe „i” ale lui Eminescu ar zdruncina sau cel puțin ar tampona societatea actuală, de la odele dedicate iubirii până la gazetăria politică. Romantismul său s-a manifestat atât literar cât și gazetăresc, patetismul său inflamându-se în poezie și în textele de opinie politică sau socială.
Ca istoric, îmi dau seama că paseismul, memoria selectivă și antisemitismul sunt năluci la fel de maligne în vremea lui Eminescu ca și în zilele noastre, mai ales că muza Clio le-a readus periodic la suprafață din zorii epocii moderne și până astăzi. Sunt căderi pe care Eminescu le-a manifestat și pe care nu ar trebui să le băgăm sub preș pentru a le putea (re)cunoaște și corecta ori de câte ori ar fi nevoie. Totodată, puritanismul „corect politic” nu ar trebui să ne determine să bagatelizăm meritele culturale ale poetului botoșănean.
2.O componentă antropologică prea puțin acceptată în zilele noastre însă la fel de prezentă ca întotdeauna, și anume latura întâmplătoare a vieții, ni se dezvăluie ori de câte ori chestionăm experiența umană. Pur și simplu există aspecte din viața omului ce nu pot fi controlate, câteodată nici măcar explicate. De exemplu, nimeni nu-și alege poporul sau locul fizic unde se naște. Astfel se face că nici Eminescu nu a ales să se nască la Botoșani și nici fiecare botoșănean în parte nu a putut alege să se nască ori ba în târgul sau ținutul cu același nume. Eminescu este botoșănean și nimeni sau nimic nu poate schimba acest fapt, decât dacă eventual cineva ar încerca să altereze memoria și să revizuiască istoria.
Dacă este să avem în vedere partea simbolică, moștenirea lui Eminescu ar trebui să se facă altfel decât prin festivism steril, demagogie sau prost gust, fie că vorbim despre concursul de poezie de la Memorialul Ipotești sau despre Institutul Cultural Român de la Londra. Pe scurt, chiar dacă „botoșănismul” lui Eminescu nu poate fi obliterat, ar fi de preferat să ne concentrăm asupra calității modului în care promovăm moștenirea literară a lui Eminescu și să evităm a ne da în spectacol prin evenimente lipsite de consistență sau să-l cităm fără să-l citim, folosindu-ne de numele lui Eminescu pentru a ne afla în treabă sau pentru a da bine.
3.În epoca egalitarismul sterp, oricine poate să-și dea ușor cu părerea și, mai ales, oricine poate trunchia moștenirea lui Eminescu dacă posedă o conexiune bună la internet. Prostul clasei consideră că-și poate însuși opera sau gândirea eminesciană la fel de bine ca un literat sau un istoric care l-a studiat ani la rând pe Eminescu.
Dacă ținem cont că au existat mereu conspirații și abordări apocaliptice, nu ar trebui să ne mire că în epoca internetului abundă conspirațiile cu și despre Eminescu, fie din dorința de a epata, fie pentru a plăti polițe precum a fost și cazul campaniei de defăimare împotriva lui H.R. Patapievici, când Eminescu a fost pur și simplu folosit fraudulos pentru a-l ataca pe H.R. Patapievici.
4.Nefiind literat sau istoric literar, nu pot să mă pronunț cu privire la evoluția literaturii române. Fiind însă un studios al istoriei ideilor, pot însă să speculez că scriitorimea autohtonă, cu excepțiile de rigoare, precum scriitorimea din întreaga zonă euro-atlantică, este mai puțin impresionată de gravitatea și normativitatea laitmotivelor specifice lui Eminescu sau altor autori clasici, deoarece, în general, societatea actuală este mai degrabă atrasă de particularii decât de universalii, căutându-se mai mult rostogolirea experimentelor personale în detrimentul experienței acumulate, spontaneitatea sau așa-zisul „autentic” în locul unui forma mentis sedimentat sau așezat, heirupismul în fața măsurii. Sper să mă înșel, sper ca scriitorii să accepte în continuare că tragedia și grandoarea experienței umane nu constituie motive pentru a abdica de la norme, canon sau realitate în favoarea vreunei imagini închipuite despre natura sau societatea umană.
1.Aș spune de la început că sunt puțin în afara domeniului. În primul rând nu sunt literat, în al doilea rând, ca istoric, sunt specializat pe perioada contemporană. Însă, voi încerca să răspund provocării dumneavoastră, pentru că este importat să privim uneori la marile personalități ale culturii noastr și să ne întrebăm cum ne mai raportăm la ele, la opera lor. Eu aș rămâne în primul rând la Eminescu poetul. Să-mi fie cu iertare pentru gazetari, dar presa scrisă nu are dimensiunea universală a poeziei. Publicistica vorbește de lucruri foarte concrete, este produsul realităților de moment și produce un discurs care să fie receptat de oamenii momentului.
Oricât am încerca să-l aducem pe Eminescu gazetarul în contemporaneitate, el este totuși un om al timpului său, un timp în care România încerca să se modernizeze, să-și definească identitatea, să construiască instituții. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu citim pe gazetarul Eminescu raportându-ne prea mult la poetul Eminescu. Așa cum spuneam, poezia nu este supusă supliciului numit timp. Ea este universală, învinge veacurile, chiar dacă ne vorbește la rândul ei despre frământările unui om dintr-o anumită vreme, poezia duce cu sine peste timp energiile creatoare, fără ca acestea să se stingă.
2.Eminescu este botoșănean și trebuie să fie un reper al identității noastre regionale și locale. Este adevărat că parcă suntem într-o competiție a scoaterii lui din cetate. Depunem eforturi mari să-i știrbim faima, să-l ascundem, să facem lumea să uite că pe aici pe undeva s-a născut un geniu. Arătăm că ne este frică de el, de dimensiunea personalității lui. Ne incomodează faptul că trebuie să-i gestionăm memoria, să avem grijă de patrimoniul lăsat în urmă. Suntem prea comozi pentru a ne mai preocupa de Eminescu sau din a face din el un reper care să atrag cu adevărat atenția spre Botoșani. Cel mai grav este că nu văd nici un semn că cineva ar dori să dea un restart întregii povești. Nu văd nici o strategie în a repune în valoare personalitatea lui Eminescu, cu excepția unor evenimente apropiate ca stil de „Cântarea României”.
3.Din păcate Eminescu a devenit o victimă a conspirației. Luăm de la el doar ce ne convine, afirmațiile tare despre politică, despre vecini, despre minorități, le amestecăm cu două trei povești pe care le dibuim prin niște cărți scrise de celebri anonimi și avem un discurs simplu, ușor de înțeles, dar în același timp perfid și manipulatoriu: „Eminescu un român adevărat care a fost ucis”. Nu acesta este Eminescu de care are nevoie societatea de astăzi. În zilele noastre avem nevoie de tânărul Eminescu avid de cunoaștere, marcat de o febră a căutării continue, măcinat de întrebări fundamentale, dornică să ajungă în marile universități și biblioteci ale Europei, interesat de dezbaterile intelectuale ale vremii sale. Eminescu a purtat cu sine mereu acea îndoială creatoare, care te împinge să citești mai mult, să cauți mai abitir.
Eminescu și-a dorit să cunoască lumea în care trăia, să o înțeleagă. A călătorit mult, a cunoscut diverși oameni, a fugit mereu de răspunsurile simple. Puterea lui creatoare a venit tocmai din aceste frământări, din acest efort continuu de a căuta înțelesuri. Dacă doar o să-l sacralizăm pe Eminescu și o să ne concentrăm eforturile pe a-l declara sfânt atunci nu am învățat nimic nici din ceea ce a fost acest om și nici din ce a scris.
4.Este departe de nivelul meu de expertiză să fac o evaluare a literaturii române. Însă, vreau să spun că și în literatură, ca și în istorie, fiecare generație se raportează diferit la trecut, la opere, la autori. Este un mod firesc, așa evoluează cunoașterea. Dacă o generație de autori nu se raportează la Eminescu așa cum ne-ar fi plăcut nouă, asta nu înseamnă că Eminescu este dat jos de pe piedestal. O altă generație o să-i reevalueze opera, o să-l redescopere, o să-l interpreteze într-o manieră la care cei de dinainte nici nu s-au gândit. Cel mai mare dușman al literaturii, al istoriografiei și al cunoașterii în general este conformismul, rămânerea în tipare. Să nu uităm că Eminescu a fost un nonconformist prin definiție, un creator care a trăit o revoltă permanentă, iar de aici vine și genialitatea lui.
Dincolo de ”formalismul comemorărilor eminesciene” din acest oraș (acuză meritată!), voi începe prin a spune că nu mă simt botoșănean și mă străduiesc din răsputeri să nu devin ”botoșănean”. Mă simt acasă oriunde se vorbește limba română dar, întâmplător și provizoriu, sunt plătitor de impozite și taxe al acestei unități teritorial-administrative și suport ”formal” epitetul de ”botoșănean”.
Mi-am permis o deschidere mai bizară a discursului meu pentru a striga cât pot de tare că Mihai Eminescu n-a fost și nu este (scriitor!) botoșănean doar pentru că, din câte se acceptă, este născut în acest loc sau pe-aproape. Este ca și cum ne-am revendica luna de pe cer care, noapte de noapte, răsare, luminează și apune, motiv suficient pentru patrioții locali să spună că luna e botoșăneană. Dar eu voi striga în continuare: nu este un merit al Botoșanilor că Eminescu și atâtea alte personalități s-au născut în această zonă, ci ar fi fost un merit dacă tineri din Paris, Viena, Florența, Barcelona și-ar fi lăsat locul de baștină pentru a veni să se realizeze în plenitudinea vocației lor aici.
Urmând logica locului, pentru că locuiesc în Botoșani, pe strada Octav Onicescu, ar trebui să mă consider expert în Teoria probabilităților și, zău, nu mi-ar fi greu să axiomatizez și eu că toți repetenții la matematică sunt genii probabile la restul materiilor... Da, locuiesc pe această stradă, la un pas de fosta casă memorială a genialului matematician, monument ce a fost demolat cu tot entuziasmul de autoritățile post comuniste. De fapt aceasta și este paradigma cinstirii memoriei celebrităților locale, demolând orice urmă materială, fără să se rușineze ca la zile festive să se laude, de nu le-ajunge aerul, câte genii pe metru pătrat s-au născut printre ruinele din preajma mea. În aceeași logică, unii, numai pentru că au locuit pe Bulevardul Mihai Eminescu s-au consacrat deja mari cunoscători ai sufletului eminescian, ba chiar cred că sunt singurii care au dreptul să-i pronunțe numele.
E ușor de constatat că, la Botoșani, se vorbește în exces de Mihai Eminescu și nu doar la date festive. Calul de bătaie e suma geniilor născute prin preajmă, numele lor fiind invocate cu tentația perversă că numai și vorbind despre ele, fără niciun efort, nici un alt merit personal, o picătură din strălucirea lor trecută va lumina o clipă și mediocritatea botoșăneană a celor de astăzi. Voi repeta până la oboseală: n-avem de ce să ne lăudăm că, cu totul întâmplător, trăim sub orizontul unor nume ilustre care și-au împlinit destinul nu pentru că s-au născut pe-aici, ci tocmai pentru că au plecat la vreme în locuri mai norocoase stelei lor au devenit ceea ce erau. De altfel și astăzi pleacă din orașul meu toți cei care se simt mai răsăriți ca spirit sau talent - pleacă la prima ocazie din Botoșani, pleacă și din țară. Nu văd niciun merit pentru cei care au rămas.
1.Opera lui Mihai Eminescu este pe cât de diversă, pe atât de inegală. Aș aduce în prim planul discuției opera sa ziaristică, un veritabil caleidoscop al societății românești din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Surprinde cât de vii și de actuale sunt judecățile sale și în viața noastră de astăzi încât, vâslind pe alături de siajul celor care laudă autorul, încerc să observ cât de puțin ni s-a schimbat mentalitatea, moralitatea și comportament. Suntem, din aceste privințe, la fel de înapoiați ca pe vremea lui când ne critica aceleași vicii pe care le cultivăm și acum ”cu mare drag” și cu ”Doamne ajută!”.
Eminescu – prozator… Așezat între contemporanii săi, în generația europeană a prozatorilor de excelență din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul celorlalte literaturi, scriitorii români par inexistenți pentru un observator calificat cum ar fi Harold Bloom (Canonul occidental). Proza eminesciană, cu totul aparte, concepută între fantastic și oniric, va fi percepută și astăzi ca o continuare a grandioaselor sale viziuni poetice. Să fi ajuns la maturitatea creatoare a marilor prozatori, bănuiesc că opera sa ar fi fost alta. Dar nu a fost să fie!
Poezia - socotită, genul în care a excelat ca un ultim romantic ce-și ajunge din urmă și-și întrece competitorii, marile sale poeme sa rămâne partea perenă cea mai frecventată și care rezistă la lectură și astăzi …Dar opera lui Eminescu, în întregul ei, este, nu în ultimul rând, o lucrare titanică de închegare a limbii române, a limbii literare, a limbii culte.
Și, totuși, compartimentul cel mai puțin aprofundat din moștenirea eminesciană rămâne gazetăria…Sunt convins că la o cercetare atentă, sincronică evenimentelor din Europa acelor ani, analizele sale pluridisciplinare risipite în presa vremii ar aduce încă revelații surprinzătoare.
2.Mihai Eminescu n-a fost niciodată botoșănean și nu acesta este meritul pentru care el a rămas în istoria culturii noastre. Și astăzi unii încă îi contestă locul și data nașterii consemnate tradițional (Botoșani, 15 ianuarie), un argument în plus că marile personalități joacă feste celor care vor să-i fixeze cu o precizie obsedantă, bolnavă, într-un spațiu și un timp, vor să-i agațe unei zodii anume. Faptul că nu pun preț pe asemenea detalii sper să nu sune ca o jignire pentru cel care își amintește de Mihai Eminescu la date fixe…
Se pare că unii l-ar vrea pe Eminescu dat afară nu atât din Cetatea Botoșanilor cât mai ales din cultura română; tocmai atitudinile extremele fac să nu mai vedem dimensiunile reale ale unei personalități care, ce să-i faci, nu cedează la compromisuri și, câteodată, își spune deschis părerea. Asemenea oameni sunt de evitat cât sunt vii, arma cea mai sigură fiind indiferența, dar li se iartă toate păcatele în necrolog când picul lor de strălucire poate să ne pună sub reflector și pe noi, cei rămași.
Una dintre puținele manifestări care cinsteau cu adevărat memoria poetului în locul său de naștere era Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” OPERA OMNIA desfășurată sub autoritatea unor personalități de talie națională, manifestare care, în același elan demolator al autorităților locale, a ajuns de curând într-un statut incert de provizorat și amatorism. Vom vedea ce va urma și cum va fi continuată antologia monumentală a poeziei românești contemporane (peste 30 de volume…) editată de organizatorii de până acum ai Premiului, o antologie de poezie pe care o socotesc cea mai bună din literatura română de până acum.
3.Cunosc, aș zice, pe cât se poate cunoaște, viața pământeană a lui Mihai Eminescu, viața lăsată la vedere, adică ceea ce s-ar numi viața publică, și-i cunosc, în bună parte, viața privată… Dar, de-ar fi să ne luăm după părerea lui Gabriel Garcia Marquez, știm foarte puține despre viața lui secretă și nu vorbesc de viața intimă, nu vorbesc de iubirile lui, știute sau neștiute, ratate sau nu. Ca viață secretă aș vrea să cunosc și să înțeleg la Eminescu modul său cu totul aparte în care gândea și își așternea pe hârtie gândurile, felul în care studia de unul singur, cerceta, se instruia și asimila cu o putere fantastică orice informație. Aceasta socotesc eu drept viața secretă a unei personalități, viața care ne va rămâne pentru totdeauna de neștiut. Deci nu cunosc viața lui Eminescu mai mult decât alții dar am aflat și eu despre răutățile întâmplate cuiva cu un caracter puternic.
Nu îl știu, nicidecum, victimă vreunei conspirații mai grave, mai criminale decât tot ceea ce i s-a întâmplat lui, nimic în plus față de ceea i se întâmplă și altora de aceeași talie. Știu, în schimb, că fără nicio conspirație, clar ca lumina zilei, valorile comunităților slabe sunt denigrate și acuzate de fapte niciodată spuse în întregime, cu toate argumentele pro și contra puse pe masă; știu că, întotdeauna, valorile comunităților mici vor fi micșorate și denigrate până la anulare ori devenind chiar crime, pe când aceleași fapte ale comunităților puternice, capabile să se apere de orice acuzație prin orice mijloace, devin fapte de eroism și vor trebui venerate de cei slabi, deseori chiar de către victime. Da, istoria are ironiile sale crude… Nu ne rămâne decât să ne batem, pe viață și pe moarte, cu toate riscurile, pentru valorile în care credem, abia această comportare definind o comunitate puternică, demnă de a fi respectată. Vorbesc ambiguu și în dodii pentru a evita cât pot, ca orice laș, acuzația că aș fi naționalist, xenofob, nostalgic, tradițional-ortodox când, în realitate, eu nu sunt nici măcar patriot. Mă bucur, totuși, că a vorbi și a scrie în limba română încă nu este o infracțiune. Așadar - îmi este greu să cred că cineva, în afară de noi înșine, conspiră cumva împotriva noastră.
4.Poate mai mult decât în alte țări ale fostului lagăr comunist, în România s-a dus o crâncenă și tragică luptă între artă și putere, o luptă când deschisă, când ascunsă între scriitor și activistul de partid, uneori ambii conviețuind paradoxal în aceeași persoană, o luptă cu dese trădări spectaculoase de o parte și de alta.
Cum a evoluat literatura română... Ar trebui să-l întrebați pe careva de talia lui George Călinescu și v-ar răspunde cu un alt volum, o continuare la istoria sa… Și încă aș vrea să văd cine ar avea puterea să scrie Istoria literaturii noastre de după 1940, cine ar fi în stare să scrie nu doar despre operele perioadei și ce a mai rămas din acele opere. Aș vrea ca viitorul autor al Istoriei literaturii române să ne spună nu doar cine erau scriitorii la vremea lor, ci și cine mai sunt ei astăzi în ansamblul culturii… Voi spune doar că, în bună măsură, viața scriitorului, cu bune și rele, face parte din opera sa, uneori chiar viața cea nescrisă fiind capodopera sa…
Mă întreb cum și cine ar putea să scrie suferințele lui Negoițescu, Goma, Balotă, ale celor care au ajuns când în rolul Sfântului Gheorghe, când în rolul Balaurului și asta în aceeași icoană atât de creștinească – literatura română.
Cine să scrie pe înțelesul meu jocurile, când serafice, când putred-orgolioase ale lui Breban, cel care nu a colaborat cu Securitate ci, dimpotrivă, zice el, Securitatea a colaborat cu el.
Cine va scrie drama unui Ion D. Sîrbu, Theodor Mazilu, Mircea Horia Simionescu, scriitorii care ar fi meritat o postumitate mai generoasă.
Cine va scrie despre fiorul de groază simțit de George Călinescu în întâlnirea cu vicleanul Gheorghe Gheorghiu Dej, întâlnire din care ne-a rămas doar o stenogramă austeră, cel puțin atât a ajuns până la mine. Cine va face ierarhizarea și va lua măsura pentru statuile de mâine pentru perioada trăită de noi și rămasă, mai mult sau mai puțin completă, distrusă ori măsluită, în tenebroasele arhive ale CNSAS.
Și cum se mai joacă valoarea acelor scriitori între ierarhiile de azi, cu răsfățații sponsorizați, pe merite secrete când din bani publici, când prin ONG-uri obscure.
Nu-mi rămâne decât ca, aruncând la coșul de gunoi toate valorile ierarhiilor falsificate, să iau de la coș, pe alese, să aleg literatura după gustul meu suveran, sfidând părerea editorilor de carte, a pieței, sfidând criticii autoritari, curtați de o mass-media obedientă și ea economiei de piață.
Nu, scriitorul român de astăzi nu se ”raportează la Eminescu”, nici ca tehnică, nici ca tematică, cum nimeni nu poate pretinde ca poeții germani să se raporteze la Goethe… Scriitorii nu s-au raportat la Eminescu, nici poeții contemporani lui n-au făcut-o și nici cei interbelici și, cu atât mai puțin, cei din epoca socialistă sau din democrația de astăzi. Cu toate acestea ori tocmai de aceea, poezia română, cât îmi permite (ne)cunoașterea și (ne)priceperea de care-s în stare, este o poezie dintre cele mai bune de pe mapamond și încă aștept să avem și o proză la același nivel.
Aș mai zice că Eminescu, la fel ca oricare alt mare creator, a descoperit o cale a sa și a străbătut-o până la epuizare, în rest - drum închis!
„Rățușca cea urâtă" din nou pe scena Teatrului „Vasilache"
Redacția Botoșăneanul
Nov 26, 2024
Studenți de la Suceava, în vizită la Penitenciarul Botoșani
Redacția Botoșăneanul
Nov 26, 2024
Doina Federovici: Împreună ducem tradițiile populare mai departe
Redacția Botoșăneanul
Nov 26, 2024
Bărbați prinși pe camerele video în timp ce își descărcau „gunoiul” din dubă
Redacția Botoșăneanul
Nov 26, 2024
Valeriu Iftime: Atâta ignoranță și lipsă de empatie rar mi-a fost dat să văd…
Redacția Botoșăneanul
Nov 26, 2024