Ne reîntoarcem în timp, în duminica zilei de 29 iunie 1980, în localitatea Huțani, unde a avut loc cea mai mare tragedie rutieră a României.
Gheorghe Podaru a avut o implicare uriașă în partea a doua a evenimentului rutier, în ceea ce s-a înțeles pe atunci a fi misiunea de salvare.
După 41 de ani de la tragedie, Gheorghe Podaru trăiește tot în Huțani, în casa sa de unde se vede podul de pe care a căzut autobuzul.
Acum are peste 80 de ani, dar încă-și amintește clar acea zi de vară care a lăsat răni adânci în comunitate. Încă de tânăr lumea din sat îl știa ca pe-un bun înotător, însă „specialitatea” lui, adică la ce se pricepea cel mai bine, era scufundarea. Avea acea abilitate de a înota în adâncime și a găsi orice în apă. Pe atunci scafandrii erau rari prin părțile noastre.
.JPG)
*casa în care trăiește Gheorghe Podaru
Și când se întâmpla vreo nenorocire cu vreun înecat sau dispărut, lumea pe el îl căuta. S-a auzit că până la 40 de ani salvase deja zeci de oameni din apele Siretului. Trecuse și Dunărea înot, de la un mal la altul. Iubea apa.
În 1980 era brigadier la cooperativa agricolă din comuna Vlădeni, iar cei care au trăit timpurile comuniste cunosc această formă de organizație agricolă.
A auzit bubuitura și a rupt-o la fugă spre pod fără a-și imagina grozăvia care a avut loc și care urma să-i schimbe și lui viața în mod iremediabil.
Când a ajuns, mlaștina bolborosea.
Revista Lumea nota în anul 1995, în baza mărturiilor lui, mai proaspete, după doar 15 ani: „deasupra apăreau, unele după altele, haine, poșete, coșuri de papură, fructe, o bucată de salam, fel de fel de acte, o lumânare albă de cununie, bancnote, un biberon. Apoi, unul câte unul, câțiva oameni. Ghiță Podaru, unul dintre cel mai buni înotători din lungul luncii Siretului salvase, până la 41 de ani ai lui, mai bine de 60 de oameni și scosese de prin bulboane și ascunzișurile Siretului încă vreo 20, dar morți”.
.JPG)
*din fața casei, se zărește podul „blestemat”
Își amintește că s-a aruncat în apă îmbrăcat și a pătruns direct în autobuzul scufundat, printr-o fereastră. „Înăuntru era întuneric, măcar că era ziua-n amiaza mare, știți, bulboana era foarte adâncă”. Primul trup pe care l-a găsit a fost cel al șoferului. Gheorghe Podaru își amintește că și-a ținut respirația până a ajuns la punctul în care simțea că plesnește. I-a descleștat mâinile șoferului de pe volan. Ulterior s-ar fi comunicat că suferise un infarct în urma șocului, înainte ca autobuzul să se scufunde în apă.
„Niciunul nu răcnea după ajutor, totul s-a petrecut într-o tăcere de mormânt. Dar cum puneau norocoșii aceia piciorul pe pământ, o și luau la fugă peste ogoare, cât mai departe de moarte”, este una dintre amintirile care poartă pecetea tragediei.
Următoarele ore s-au desfășurat cu încetinitorul. Vestea accidentului s-a dus până la București și a ajuns la urechile lui Nicolae Ceaușescu. De pe plan local, pe malul mlaștinii au început să apară șefi din Miliție, dar și ofițeri de Securitate.
„Traficul fusese blocat. Cum morții erau de acum înșiruiți pe mal ca la expoziție, unii dintre privitori au început să le ia verighetele, cerceii și banii de prin buzunare. Am făcut scandal. Au venit apoi niște soldați, ba de la pompieri, ba din trupele de la securitate. Unul dintre ei era cât pe ce să leșine. Și-a recunoscut printre cadavre mama și sora, care tocmai veneau de la Fălticeni, în vizită la unitatea lui din Botoșani”,
Gheorghe Podaru, salvator
.JPG)
Ștabii de la București au sosit cu elicopterul. Se trăsese un fir de telefon pe malul bălții, iar primul secretar vorbea cu „Capitala” în poziție de drepți. Comunica ritmul anevoios al operațiunii de salvare. Un „civil” se afunda încăpățânat în apa rece de gheață și scoatea cadavre. Unul după altul. Aliniate.
A doua zi a scos din apă un copil care rămăsese ascuns în mâl. Era băiatul unui localnic, voia să meargă la un meci de fotbal.
În total, Gheorghe Podaru a scos șase oameni care au trăit și vreo 30 de trupuri inerte. Tot el a fost cel care, legat de brâu cu o sfoară, a prins osiile autobuzului de două macarale aduse pe pod.
„L-am legat de osia din spate și cea din față, cu două macarale. De pe pod l-au tras și l-au urcat în sus. În autobuz, când a ieșit afară, nu mai era nimeni. Când a căzut autobuzul, întâi a căzut pe o parte. Care a fost la geam, apa le-a spart geamul și i-a aruncat. Iar care au fost partea cealaltă, nu au mai avut când să vină, e vorba de secunde, îți ia aerul, mori. Ăștia care au fost la geam, pe ăștia am apucat să-i tragem. Ceilalți au rămas acolo. Atunci hârtiile alea, toate eu le-am semnat, venise procurorul general de la București. Ceaușescu nu era în țară, nu știu unde era. Că era vorba să vină și el”,
Gheorghe Podaru, salvator
La trei zile după accident Ghiță Podaru a început brusc să încărunțească. S-a trezit cu părul nins în plină vară.
La două luni a mai prins și o boală, care a început să-l macine: tromboflebită profundă la piciorul drept. Totul a pornit de la apariția unui cheag într-un vas de sânge, din cauza șederii îndelungate în apa foarte rece.
Cel puțin așa au concluzionat medicii de la spitalele din Botoșani și Iași, unde s-a căutat atunci. A rămas cu tratament pe viață.
„Au venit pompierii, dar nu au rezistat în apă. Nu au mai scos pompierii. A venit armata, dar nu a făcut nimic, apa era rece. Mulți oameni nu au murit de înecătură. Apa rece, era căldură mare, au murit subit așa. Am început a scoate pe mal abia 12, au început tot românii noștri să-i buzunărească, să le ia de pe degete”,
Gheorghe Podaru, salvator
În DEX erou înseamnă persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional / personaj principal al unei întâmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa.
Eroi sunt mulți în zilele noastre. Premiați cu tot felul de distincții, unii recompensați și financiar. Pentru fapte mai mărunte decât cele ale botoșăneanului Gheorghe Podaru, un om care a trăit simplu și așa își duce mai departe bătrânețile, în comuna natală.
Nimeni nu i-a dat vreodată vreo diplomă. Iar de vreo rentă sau vreo remunerație pentru faptele sale curajoase din 29 iunie 1980, chiar că nu s-a pus vreodată în discuție.
Pe atunci autoritățile i-ar fi oferit niște bani...
„De la partid atunci la toată lumea le-a dat câte 25.000 de lei, cu banii ăia pe vremea aia îți luai o mașină. Și i-a îngropat și a dat ordin primul secretar să nu le facă autopsie. Și au vrut să-mi dea și mie și eu am refuzat. Le-am spus că eu nu am făcut pentru asta, să-mi dea bani. – Dar pentru ce ai făcut? – Nu știu, le-am zis”,
Gheorghe Podaru, salvator
După accident ar fi fost totuși propus să primească Ordinul „Meritul Sanitar” pentru vitejie.
Și un premiu în bani.
„Propunerea scrisă a fost trimisă la București. N-a primit însă nimic nici până astăzi, de «sus» fiind îndreptat către Botoșani doar un răspuns arțăgos: «de ce vă scărpinați?» Cei cu ideea decorării erau muștruluiți că pritociseră o astfel de propunere, când, de fapt oficial nici la Huțani, nici în alt colț al României nu se petrecuse chipurile vreun accident rutier cu atâția morți, care să bată recordurile în domeniu. Doar în mediile activiștilor de partid cazul a fost prelucrat, fără a mai fi însă și plasat cu exactitate în timp și spațiu”,
Revista Lumea, 1995
Din toate ordinele de atunci, toți au înțeles că pe șoseaua Suceava – Botoșani nu se întâmplase absolut nimic, chiar dacă numărându-se morții s-a ajuns până la 47... 48... 50 sau câți or fi fost ei.
Câteva zile după, presa vremurilor a făcut referire la un accident rutier... fuseseră vreo 30 de victime, într-un autobuz care se prăbușise de pe un viaduct. Era o tragedie la nivel mondial, dar nu se întâmplase la noi, ci tocmai în India.
În România, se înțelege prea bine, nu se puteau petrece asemenea catastrofe.
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
