Botoşănenii sunt invitaţi începând de astăzi la cea de a VI-a ediţie a Zilelor Teatrului Mihai Eminescu. Manifestarea culturală se desfăşoară în perioada 13-16 octombrie şi marchează debutul ca dramaturg a scriitorului botoşănean Gellu Dorian. Acestuia i se pune în scenă piesa „Cu limbă de moarte” în regia lui Ion Sapdaru.
- Gellu, lumea te ştie de poet, romancier, critic, dar nu şi de dramaturg, spune-mi câteva cuvinte despre debutul tău de dramaturg.
- Cînd am adunat cele opt piese care alcătuiesc sumarul cărţii mele de teatru Caţavencii, apărută în 2001 la Editura Timpul din Iaşi, am avut în vedere ca fiecare să exemplifice, într-un mod creativ, o modalitate de a scrie teatru, de la piesa în mai multe acte, la piesa într-un act sau piesa de teatru scurt, la scenariu dramatic sau la eseu dramatic. Temele au fost şi ele diverse, iar abordările, de asemenea, adaptate la ceea ce doream să comunic, direct, într-un discurs dramatic realist, acolo unde era nevoie de un astfel de demers, sau absurd, unde ideile impuneau o astfel de abordare. Cele opt piese de teatru au fost scrise de-a lungul timpului, fără să am dorinţa expresă de-a fi jucate, deşi, în intenţia mea, ca de altfel la fiecare autor dramatic, a fost şi reprezentarea scenică. Prima încercare de a scrie teatru se duce undeva prin anul 1973. Iar prima ofertă a unei astfel de creaţii făcută unui teatru s-a întîmplat în 1983, cînd a avut loc chiar şi o lectură cu actori, la Botoşani. Piesa se numea Lupii domestici. N-a fost să fie. Şi am înţeles pe loc de ce. La acea vreme o astfel de piesă nu putea trece de cenzură. O altă ofertă făcută teatrului botoşănean a fost piesa de teatru Caţavencii, înainte de a apărea în volum. A fost chiar inclusă în cîteva stagiuni, dar, iarăşi, n-a fost să fie. Deşi cenzura nu mai funcţiona, iar piesa eram convins, nu numai eu, că merge.
- Iaca, Teatrului „Mihai Eminescu” îşi deschide stagiunea de toamnă cu o piesa de-a ta, cum primeşti această ofertă?
- Acum, la alegerea regizorului Ion Sapdaru, este vorba de o piesa de teatru scurt – Cu limbă de moarte -, din volumul amintit.
- Rogu-te, spune câteva cuvinte despre această piesă. Este provocatoare pentru spectator?
- Este segmentul din carte în care exemplificam, din punctul meu de vedere, cum se scrie o piesă de teatru de acest gen. Piesa are cîteva pagini, iar tema aleasă este, nu neapărat crima, ci teama de anonimat în faţa celebrităţii care nu-şi pune problema faimei, ci cea a lucrului bine făcut timp de o viaţă, fără să ceară vreo recunoaştere anume peste timp. Ambele personaje şi-au făcut treaba pentru care au fost menite foarte bine: Savantul a făcut un lucru bun, durabil, foarte bine, iar Criminalul, un lucru rău, la fel, foarte bine. Însă riscul anonimatului în care trăia, impus de apărarea de care a avut nevoie pentru a nu fi prins, judecat şi închis, l-a determinat pe cel de a-l doilea să-şi regizeze ieşirea din scena vieţii, în aşa fel încît numele lui să rămînă mult timp în amintirea lumii. Şi cum altfel decît printr-o crimă, pe care, însă nu o face el, ci el fiind chiar victima. Şi nu victima oricui, ci a unui om de renume. Este exact miza pe care eroul antic a acceptă, dacă e să ne gîndim la ceea ce i-a spus lui Ahile mama acestuia înainte ca el să ia decizia de-a pleca în războiul troian, punînd în cumpănă anonimatul, dacă va rămîne acasă, sau celebritatea, dacă va pleca în războiul din care nu se va mai întoarce. Un model perpetuat de-a lungul întregii istorii, preluat şi în literatură.
Faptele sunt cele ce scot omul din anonimat, nu însă faptele ascunse, ci cele vizibile. Asta a ştiut foarte bine Criminalul care a ales calea ieşirii din anonimat prin aruncarea în vină, chiar dacă în legitimă apărare, a unui semen care a reuşit să-şi facă o faimă atît de vizibilă şi pozitiv apreciată. Suspansul gestului final, deşi gîndit de personaj din momentul în care şi-a regizat faimoasa moarte, anunţînd presa care, fiind vorba de o crimă ci nu de o faptă bună, va trîmbiţa vestea pe primele pagini, este adus pînă la finalul piesei, în care dialogurile nu induc o astfel de sentinţă, ci o cu totul şi cu totul previzibilă crimă, victimă scontată fiind Savantul. Or răsturnarea situaţiei, sper, să dea, prin mîna regizorului Ion Sapdaru şi a actorilor teatrului botoşănena, acea răsuflare de uşurare şi satisfacţie spectatorilor. Mai ales că totul este gîndit în contextul re-aducerii în discuţie a unor celebre crime, readuse în memorie printr-o tehnică regizorală de efect, şi, mai ales, prin genul de spectacol interactiv.
- Vei duce mai departe colaborarea cu teatrul botoşănean?
- Sper ca acest prim contact cu spectatorul, nu numai cu cititorul de piese de teatru cu care m-am confruntat pînă acum, să fie unul care să-l cheme pe cel de al doilea pas şi aşa mai departe, mai ales că zilele astea ofer, nu numai cititorilor ci şi regizorilor şi actorilor, încă o carte de teatru – Confort Freud -, care însumează alte şase piese scrise în perioada 1980-2009. Le doresc, regizorului şi actorilor, succes, iar spectatorilor, vizionare plăcută.
A consemnat Lucian ALECSA