Supranumit decanul de vârstă al jurnaliștilor, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani. Astăzi, la împlinirea celor 99 de ani, venerabilul jurnalist a transmis un dar tuturor celor care îi cunosc și îi apreciază activitatea.
Este veteran de război, după care a luptat la microfonul Vocii Americii și al Europei Libere pentru libertate și democrație în România, câștigându-și astfel respectul și afecțiunea ascultătorilor români, ca și al colegilor din străinătate.
”Cum în decursul ultimilor doi ani lucrurile nu și-au urmat (din motivele cunoscute) firescul drum, nu vom oferi noi un cadou sărbătoritului, ci ne va oferi el unul. Este scurta poveste a genezei acestui binecunoscut dicton, cel care ne-a fost îndemn în speranța pentru un viitor mai bun, pentru toți cei care în decurs de decenii au ascultat cu înfrigurare emisiunile Vocii Americii și Europei Libere”, a transmis Societatea Culturală Româno-Germană ”Apoziţia”, prin președintele său, Dan Ciudin.
Iată darul transmis chiar de către Mircea Carp, sub semnul salutului atât de cunoscut în lumea întreagă: ”Să auzim numai de bine!”
”Doamnelor, domnișoarelor și domnilor
Mă aflu în ianuarie 2022, luna în care împlinesc 99 de ani, luna în care în 1948, imediat după abdicarea forțată a regelui Mihai din decembrie 1947, am hotărât să mă alătur românilor care se aflau deja peste hotare și să mă dedic luptei pentru păstrarea adevărului istoriei, pentru libertate, democrație si onoare!
Acum când împlinesc această vârstă venerabilă doresc să vă dezvălui secretul meu!
Dacă aproape 70 de ani am fost activ la microfoanele Vocii Americii și Europei Libere, viața mi-am început-o ca ofițer de carieră. Dat afară din armată de regimul comunist, anchetat și închis, am luat drumul pribegei până când am ajuns în cele din urmă în America, unde am început o nouă, durabilă și nobilă carieră.
Scurt timp după aceea, în 1951, am fost angajat la postul de radio Vocea Americii unde am avansat de la poziția de crainic, la cea de șef al departamentului românesc. Din momentul în care am luat conducerea principalului program politic (și nu numai), am început emisiunea salutându-mi ascultătorii cu ”Doamnelor, domnișoarelor si domnilor, bine v-am găsit la Programul politic prezentat de Dan Mircescu” pseudonimul pe care îl aveam atunci. După câteva emisiuni mi-am dat seama că spun ascultătorilor cuvinte de bun venit la programul meu, dar că la sfârșit lipsea ceva și anume că nu le mulțumeam ascultătorilor mei pentru audiența. Am început să caut printre urări și printre expresii deosebite, cum să îmi închei programul și m-am oprit asupra binecunoscutului, românescului și foarte nimeritului în cazul de față ”Să auzim numai de bine!” – o urare cât se poate de potrivită pentru o țară sătulă de elogiile nesfârșite la adresa ”celui mai iubit conducător” – sătulă de exagerările realizărilor ”nerealizate,, din diverse domenii, ș.a.m.d. De fapt, simțeam și știam că oamenii ar fi dorit să audă ”numai de bine” sau măcar ”de bine” în ceea ce privește soarta și țara lor, cum de altfel, ei iși doresc acest lucru și astăzi, oriunde s-ar afla!
Ceea ce la început a fost un salut, cu care încheiam mereu optimist programul meu, a devenit foarte repede exprimarea unui sentiment de a fi cât mai aproape de sufletul celor de acasă și de al celor din exil. Odată cu aceasta am început să observ și să simt cum ceva asemănător începuse să cuprindă gândul și sufletul ascultătorilor.
Când am plecat de la Vocea Americii și am trecut la Radio Europa Liberă și când Dan Mircescu a început să prezinte același program cu numele său adevărat – Mircea Carp -, am luat cu mine și acest drag ”Să auzim numai de bine!”.
Aș vrea să precizez că nu este un salut inventat de mine, patentat sau închiriat, și nici împrumutat, ci un salut vechi de când lumea si pământul provenit din cultura străveche românească. Pe mine acest salut însa m-a însoțit aproape 70 de ani la microfoanele Vocii Americii și Europei Libere, cât și de fiecare dată când, mai târziu, când încheiam programele, interviurile, discursurile și articolele mele. L-am folosit întotdeauna fără excepție, chiar și atunci când am transmis de pe aeroportul Otopeni reportajele pentru Vocea Americii, cu prilejul vizitei in Romania a președintelui Americii, Richard Nixon, în 1969.
Mai precizez că poate acest ”Să auzim numai de bine!” nu s-a concretizat acum 33 de ani, așa cum s-a dorit de către toata lumea, dar, oricum mă încumet să spun că a fost un început și că a depins, depinde și va depinde întotdeauna de fiecare dintre noi să facem în așa fel ca să auzim în fine, că… ”am auzit numai de bine”!
Așadar nu-mi rămâne decât să închei cu: Doamnelor, domnișoarelor si domnilor, să auzim și în continuare numai de bine!
Mircea Carp
28 ianuarie, 2022, München”
Născut în Gherla, pe 28 ianuarie 1923, Mircea Carp este românul cu cetățenie americană care trăiește la München. Tata era originar din Iași, iar mama, Ecaterina Carp, ”era născută Catargi, din familia vestiților oameni de stat și diplomați români”, spune însuși Mircea Carp, jurnalistul pentru care viața, la 99 de ani, nu și-a strâns în cufăr toate provocările.
Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare.
Plecat din România comunistă în anul 1948, trece prin Austria și ajunge, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Lucrează pentru ”Vocea Americii”. Revine în Europa după 22 de ani. La München, de unde transmite o vreme pentru ”Vocea Americii”, apoi se va transfera la ”Europa Liberă”, unde rămâne până la sfârșitul activității (1955), ca director asistent.
Viața și-a consumat-o fără limite. Și astăzi, în vremuri tot mai potrivnice, rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește încă o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.
De Botoșanii copilăriei dvs. a rămas, se pare, iremediabil îndrăgostit. Oraș în care a mai revenit și după ce părinții au părăsit nordul Moldovei.
”Odată, întors de pe front, în primăvara anului 1943, în loc să-mi continui drumul și să mă duc la București, unde mă aștepta mama, mă cuprinsese dorul de Medelenii copilăriei mele – Botoșani, așa că am hotărât să mă duc acolo să-mi revăd prietenii și locurile dragi ale copilăriei. Ajuns la Botoșani, m-am urcat într-o trăsură condusă de un bătrân evreu, pe care l-am rugat să mă ducă pe strada Agafton, la Conu Vasile Pilat. Birjarul mi-a răspuns că se vede că nu am mai fost pe acolo demult, că strada Agafton nu mai este așa cum a fost, că lucrurile s-au schimbat și că familia Pilat nu mai locuia acolo, ci în altă parte a orașului, unde de altfel m-a și condus. I-am găsit pe cei trei Pilați, conu` Vasilică, duduia Elena și pe Liuca. Am dat buzna peste ei, dar toți s-au bucurat mult să mă revadă. Am rămas acolo două zile, bucurându-ne cu depănarea amintirilor noastre și mai ales de cele cu Liuca, de aventurile noastre ”tarzaniene”, de orele de joacă la familia Ranet, desigur cu Măriuca, sau cele din grădina minunată a conului Blebea”.
Cum erau Botoșanii din punct de vedere cultural?
”Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii. Avea școli primare precum aceea la care am învățat eu (Școala numărul 4) cu neîntrecutul ”dom`” învățător Manoliu, licee precum liceul A.T. Laurian, dar și un Teatru în piața principală a orașului, mai mic decât cel de la Iași, dar frumos, și cu o istorie pe care am aflat-o în timpul revenirilor mele la Botoșani, și acesta este doar un aspect despre Botoșaniul cultural. Nume celebre atestă acest lucru, iar legat de teatru am aflat că pe la 1848 boieri și cucoane din Botoșani jucau teatru în scopuri filantropice, iar sumele erau în folosite pentru a ajuta săracii, iar în 1858, un număr de 70 de boieri și negustori au adresat Ministerului de Interne o petiție prin care cereau ”înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Cât despre piesa ”Fântâna Blanduziei” (printre primele piese dramatice în limba română) prezentată în 1885 de Teatrul National din București, la Botoșani cu participarea marilor actori Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, Veronica Micle scria ”în Botoșani entuziasmul și ovațiile nu au lipsit”. Mai amintesc că au trecut pe acolo Agatha Bârsescu și Constantin Tănase. Iar de-a lungul anilor încă mulți alți actori importanți.
Teatrele mari veneau vara în turneu la Botoșani și printre ele se afla și Teatrul ”Comedia” al marelui Constantin Tănase. Desigur, când eram copil, eu nu am participat la aceste spectacole, dar părinții mei îmi povesteau despre acestea. ”Venirea lui era un eveniment deosebit la Botoșani, atât prin spectacolele pe care le dădea, cât și prin participarea întregului ansamblu - nu numai a actorilor, dar și a celor mai tinere dansatoare. Mi-au povestit părinții un eveniment deosebit de amuzant: la o petrecere la care a participat tot ansamblul lui Tănase, la restaurantul principal din Botoșani, s-a deschis ușa cea mare și a intrat în local căpitanul Chirculescu pe calul lui alb, moment în care, cu o inspirație de moment, marele Tănase a început să cânte: ”La calul bălan, la calul bălan, cu șaua-i verde…”. Cântecul a făcut ocolul României de atunci și a fost cântat în tot felul de localuri și la diferite petreceri; a fost chiar numele unui spectacol dat de Constantin Tănase la Teatrul ”Cărăbuș” din București” (fragment din cartea mea – ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, editura Polirom 2012)”.
Botoșăneanul.ro a realizat interviuri cu fostul director de la Europa Liberă, care astăzi împlinește 99 de ani:
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
