Unul dintre cei mai valoroşi, dar şi cei mai bine plătiţi fotbalişti botoşăneni este fundaşul Valeriu Bordeanu, considerat cel mai bun produs al fotbalului local de două decenii încoace. S-a perindat pe la mai multe echipe de renume din ţară cum ar fi Steaua, Rapid, Universitatea Craiova, Politehnica Iaşi, pentru ca gustul dulce al performanţei să îl simtă din plin sub aripa lui Dan Petrescu la Unirea Urziceni. Mii de botoşăneni au tremurat în faţa micilor ecrane pentru echipa din micuţa urbe ialomiţeană, care a oferit un spectacol fotbalistic european cu Valeriu Bordeanu în echipă Modest din fire, se consideră, în mod paradoxal, un jucător mediocru. Regretă ă nu a fost niciodată convocat la naţională, iar prietenii lui cei mai buni sunt Gheorghe Galamaz şi Marius Onofraş. Visează să promoveze ca antrenor echipa FC Botoşani pe prima scenă fotbalistică. Cea mai mică primă cîştigată a fost la FC Botoşani - Se poate spune că la momentul actual eşti unul dintre cei mai bine plătiţi fotbalişti botoşăneni? - Pe măsura muncii sînt mulţumit din punct de vedere financiar, au fost chiar prea mulţi bani vis-a-vis de ceea ce se cîştigă în România dar este un echilibru, performanţă remunerată financiar şi aici mă refer per total pentru lumea fotbalului, însă sunt mulţi alţi fotbalişti din prima ligă care cîştigă mult mai bine decît mine. - Dar cred că pentru calificarea în Champions League şi prima a fost una pe măsură, nu? - Am fost aproape să cîştigăm mai mulţi bani, dar ... acele vehiculări din presa naţională referitoare la prima de 100.000 de euro au fost aproape de adevăr, rotunjit cam pe acolo a fost prima noastră de campioni. - Care a fost cea mai mare primă pe care ai jucat vreodată? - Acum la Stuttgart, dar din nefericire am ratat-o. A fost vorba de circa 50.000 de euro şi aceasta este prima cea mai mare pentru care am jucat, iar cea mai mare pe care am cîştigat-o a fost la Bacău împotriva celor de la Braşov, era ultimul meci de a rămîne noi în Divizia A, se întîmpla prin 2001 cred, iar prima a fost undeva de 5.000 de dolari. - Şi cea mai mică? ...(rîde)...  Cea mai mică primă a fost cînd am promovat cu FC Botoşani din D în C, a fost de 5 milioane de lei, dl. Şfaiţer mi-a plătit-o ”. "Mulţi ne luau la mişto că nu avem nici măcar un semafor în Urziceni" - Ai avut ocazia să trăieşti o experienţă de neuitat probabil ceea ce visează majoritatea fotbaliştilor români şi anume aceea de a juca în Champions League. Care a fost impactul asupra ta, ce anume te-a frapat la modul în care s-au desfăşurat aceste meciuri, din punct de vedere organizatoric, al infrastructurii bazelor sportive ? Cum v-au privit adversarii avînd în vedere că voi veniţi dintr-o localitate mai necunoscută? - A fost ceva de nedescris, ca o poveste, să îţi cînte efectiv imnul Champions League. Cred că doar imnul ţării mai poate să provoace asemenea emoţie, sentimente, e ceva de nedescris, pentru că toţi fotbaliştii te respectă, am văzut şi la Sevilla cînd am dat mîna cu ei ne priveau ca de la egal la egal cu toate că erau jucători mai bine cotaţi, eram la acelaşi nivel, prin rezultatele pe care le-am avut şi noi la rîndul nostru, nu ne aflam acolo degeaba şi ne-a motivat foarte mult faptul că mulţi ne cam luau la mişto că nu este nici un semafor în Urziceni, sunt doar 9.000 de locuitori şi asta ne-a motivat în mod pozitiv. Noi suferim mult la modul organizatoric în România, cel puţin ce am văzut la Stuttgart, unde este o adevărată industrie, la Sevilla într-adevăr au fost şi unele carenţe. Cît despre publicul spectator din alte ţări este fenomenal, îşi încurajează echipa ceva de nedescris, ei erau la retrogradare, însă au fost încurajaţi de public pînă în ultimul minut. Într-adevăr, faţă de România sunt mai puţine forţe de ordine angrenate, însă se descurcă mai bine decît ale noastre, reuşesc să ţină în frîu suporterii. Am avut ocazia să văd în Scoţia cînd noi am cîştigat cu 4-1, cînd suporterii au încurajat echipa pînă în minutul 60, deşi noi conduceam cu 3-0 şi abia la final s-au dezlănţuit suporterii în afara stadionului. "Cel mai mare regret rămîne faptul că nu am fost convocat la naţională" - Care este cea mai frumoasă amintire din viaţa ta sportivă? - Ca şi performanţă rămîne cîştigarea titlului ca campion o dată cu Steaua, unde am jucat foarte puţin, dar cu Unirea Urziceni a fost ceva fantastic şi nu m-a bucurat cîştigarea efectivă a titlului, ci mai mult faptul că am bătut Timişoara cu 2-1, asta a fost cea mai mare bucurie”. - Şi cel mai mare regret... - Acum la Stuttgart cînd am avut ocazia să facem istorie. - Te-a afectat faptul că nu ai fost niciodată convocat la Naţionala României? - Da, cînd am plecat în fotbalul mare am avut două vise, să ajung la Steaua şi măcar o convocare la naţională, măcar la juniori, dar nu a fost să fie, iar motivul....cred că poate nu m-am ridicat la un nivel superior, nu am fost bun. - Ai un fotbalist preferat care să fie modelul tău? - Ca şi joc Fabio Cannavarro, ca şi comportament în afara terenului Belodedici, ca şi joc nu am avut ocazia să îl cunosc pe Fabio de aia zic asta, dar ca şi caracter Belodedici este un profesionist 100%. - Cel mai dur adversar întîlnit? - Au fost mulţi, dar m-a impresionat şi singurul care nu am avut ce să îi fac a fost Diego Perotti de la Sevilla, efectiv nu ştiam cum să îl blochez, aveam 2-3 jucători pe lîngă noi şi nu ştiam cum să îl blocăm. - Cine a fost cel mai dur antrenor pe care l-ai avut? - Dan Petrescu. - Şi cel mai maleabil ... - Cel mai maleabil este antrenorul meu preferat Cosmin Olăroiu, pe care eu îl admir şi pe urmele căruia mi-aş dori să calc, iar cea mai mare calitate a lui Olăroiu consider că este studiul adversarului, îşi anticipează adversarul într-un mod incredibil. - În cei 15 ani de viaţă sportivă, te-a supărat vreodată un club încît să te determine să depui memoriu la Federaţia Română de Fotbal? - Da, cînd eram la Steaua deşi cred că sună ciudat, eu visasem să ajung acolo şi am depus memoriu să pot pleca de la Steaua, simţeam atunci că nu am nici un viitor acolo, am obţinut cîştig de cauză şi am devenit jucător liber, iar cariera mea a urcat. "Mi-aş dori ca eu să fiu cel care promovează Botoşaniul în prima ligă" - Ai început să faci şcoala de antrenori, multă lume nu ştie cum funcţionează această instituţie, care sunt criteriile de înscriere, etc. - Oricine poate face şcoala de antrenori, chiar şi un tîmplar, drept dovadă şi faptul că la început erau înscrise peste 80 de persoane, dar după examene, în ultimul an, pentru că sunt doi ani, am rămas cred că vreo 30, mai ales că, exemplul cel mai concludent este chiar Mourinhno nu a jucat fotbal, dar este unul dintre cei mai buni antrenori. - În cariera de antrenorat, ce îţi doreşti? - Îmi doresc să am pe mînă o echipă de juniori la un club mai mare, să aibă o arie de selecţie mult mai mare, dar pentru început mi-aş dori să lucrez cu copiii. - Te-ai gîndit la un coleg pe care ai vrea să îl cooptezi pentru a-ţi fi secund? - Da, am colegi pe care îi apreciez foarte mult, dar persoana în care aş avea cea mai mare încredere şi care să mă completeze din toate punctele de vedere ar fi fratele meu Alin. - La FC Botoşani, crezi că vei ajunge şi aici să antrenezi? - E departe acest gînd, mi-aş dori ...  ar fi frumos să promovez eu în prima ligă Botoşaniul, dar este un vis, cum am visat de naţională. Cam la fel de tangibil este să antrenez la FC Botoşani, adică şanse ... zero. Interviu realizat de Gabriela ERDIC