Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Născut pe 7 septembrie (conform unor surse, pe 4 septembrie) 1891, în Săveni, Botoșani, Alexandru Vițianu a absolvit Liceul Național din Iași, apoi a făcut un an de studii la Conservator, înscriindu-se, în 1909, la Universitatea din București, unde își ia licența în drept (1912) și filozofie (1916). A lucrat avocat (Baroul Ilfov), magistrat (Vișeul de Sus, Năsăud, Oradea, Timișoara, Constanța) și funcționar superior la Ministerul de Justiție. A scris poezie, proză, teatru; a făcut traduceri. Și-a publicat textele literare în revistele:„Adevărul literar și artistic”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Magazinul”, „Rampa”, semnând și cu pseudonimele: Dazaratas, Dezartes, Sandu Val, Alex. Valin, Al.N. Vițianu. Se stinge din viață pe 5 ianuarie 1985 la București.
Alexandru Vițianu a publicat volumele de poezie: Bacante (1910); Jurnalul unei fete de pension (1911); La sânul tău, Cytheră (1915); Fericirile nebănuite (1924); Tristeți fără de trup (1933); Suprema undă. Cu brațele lăsate. Război. Veriga neagră. Cântece pentru noua casă (1973). Este prezent în volumul Antologia poeziei simboliste românești (1968).
Alexandru Vițianu este unul dintre simboliștii români mai puțin comentați de criticii și istoricii literari. Una dintre cauzele acestei marginalizări ar putea fi faptul că poezia sa pare mai curând o valorificare reușită a formulelor simboliste preexistente decât un exercițiu liric ce ar impresiona prin originalitate. Autorul Bacante-lor lasă să se întrevadă în versurile sale influențele livrești (cele mai multe dintre imaginile poetice sunt produse ale lecturilor din Baudelaire, Verlaine și alții). „Melancolia, nostalgia, spleen-ul, dorința de eliberare și evaziune” (Lidia Bote), sentimente proprii celor mai mulți dintre simboliștii români, sunt prezente și în poemele lui Alexandru Vițianu. Imaginile auditive se îmbină armonios cu cele vizuale pentru a reda o stare de deprimare generală. Versul întrerupt adeseabrusc, ritmul uneori sacadat, suspensiile frecvente sunt mărci ale nevrozei simboliste.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Melancolia primăverii
Ah, melancolia primăverii,
Când în urechi îmi sună psalmi de-nmormântare,
Când parcă văd convoaiele durerii,
Cu gravitatea lor și cu parfumul tare
De chiparoase și tămâie…
Ah, strania melancolie-a primăverii,
Când aurul din soare parcă pune
Pe chipul mortului un zâmbet sfios,
O rugăciune:
Să mai rămâie o clipă, ah, să mai rămâie…
…Și când ecoul depărtat al plânsetelor scade,
Când seara ca un val de doliu cade
Și candelele-i se-aprind în mijlocul tăcerii,
De pretutindeni… Ah, melancolia primăverii!
Umbra
De câte ori mă uit la umbra mea,
Simt ca o tulburare grea:
Ce-i umbra noastră fără de culoare,
Și-atât de schimbătoare,
Și-atât de credincioasă?
E-o ironie sau un tăinuit îndemn
Spre-o lume mai frumoasă?
E-o ironie sau un semn
Ca semnele de lemn,
Ce-arată la răspântii drumul?
Ah! umbra-i fumul
Ieșit din focul sufletelor care ard!
Ori se mărește-ngrozitor în fața mea,
Ori micșorată apare pe vreun gard…
În fața mea
Când se mărește așa,
Aș vrea sa zbor, sa cânt,
Eu singur nu știu ce-aș mai vrea!
Dar frântă când o văd pe vreo zidire sumbră,
Aș vrea sa fiu ca „omul fără umbră”!
Ironie meschină
De unde-apărurăți, grotești îmbinări
De linii vagi și contururi bizare,
Cu-a voastre grimase și iuți contractări
De clovni cu sfori care-i pun în mișcare?
Pe fundul de umbră a negrei odăi
În care eu mă-nvălesc de mistere,
Fantastice ca niște albe văpăi,
Cu semne mute jucați în tăcere!
Dar mie îmi pare ca glasul v-aud:
Un râs subțire îmi sună-n ureche,
Și gravele-mi gânduri le-mprăștie crud,
Cu ironia-i meschină și veche…
Voluptatea pisicilor
O, barbari idoli ai voluptății,
Căci unic e plânsetul vostru suprem
Și are un timbru de care mă tem:
Perversitatea naivității!
O, barbari idoli, resturi uitate
Din metempsihoza credințelor vechi,
Lugubre mi-ajung și-mi pătrund în urechi
A voastre glasuri dezmormântate!
Pe-al nopții sân, ce tremură-n aer
De spasmul electric în care vibrați,
Culcat, eu vă sorb cu toți nervii-ncordați,
Oroarea rece a straniului vaier!
Spleen
Privesc în jurul meu cu aceeași vagă nepăsare;
Nimic, nimic deosebit nu-mi tulbură retina:
Aceeași pânză albastră-cenușie, care poartă
Banalul și eternul joc al umbrei cu lumina…
Privesc în jurul meu cu aceeași vagă nepăsare
Și sufletu-mi pare tot mai mult o apă moartă!
Fetele de școală
XII, 2
Şi gamele minore...
Aceste simple note,
De studiu, dar tristețe fără cauză,
Tristețe pură!
Le-aud în camera-mi cu storurile trase
Din altă casă.
De mâna cui vibrează gingașa claviatură?
Ah, gamele minore...
De mâna cui mi se-nfiripă aceste triste ore?
Simt inima-mi ca și-o sfărmată vază,
Simt inima-mi că mi se lasă
Tot mai adânc în piept, ca-ntr-o fântână
De întuneric… Ah, ce mână
Cu pianul și cu inima-mi exercitează?
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
