Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Pe 20 iulie, Constantin Dracsin ar fi împlinit 80 de ani. De mai bine de două decenii însă, „omul care și-a dăruit mâinile îngerilor” (Florentina Toniță), a trecut în lumea celor fără de vârstă, lăsându-ne numeroase lucrări de grafică și câteva cărți de poezie, pictate-scrise cu ajutorul gurii.
Născut pe 20 iulie 1940 în satul Draxini, comuna Bălușeni, Constantin Dracsin (pe numele adevărat, Costache Gugoașă) a fost un autodidact. A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Botoșani, condus de Lucian Valea. În 1981, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1981), iar începând cu 1987 face parte din Asociația Artiștilor Plastici Amatori din București. A avut numeroase expoziții personale în țară (Botoșani, Iași, București) și peste hotare (Germania și Olanda).
Poetul Constantin Dracsin a debutat în 1969, cu un grupaj de versuri în revista „Clopotul”, iar peste zece ani, în 1979, îi apare primul volum de poezie, Voce de flacără (C.J.C.E.S., Botoșani). A colaborat cu versuri și grafică la revistele: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Caiete botoșănene”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „Luceafărul”, „România literară”, „Tribuna”ș.a. În timpul vieții, a publicat cărțile: Poezii (Editura Albatros, București, 1981); Singurătatea sâmburelui (Editura Junimea, Iași, 1984); Lacul Semptentrion (Editura Cartea Românească, București, 1985); Zborul (Editura Moldova, Iași, 1995); Athosul de sub imaginații (Editura Axa, Botoșani, 1995); Ochii și omătul cerului (Editura Helicon, Timișoara, 1997). După trecerea în neființă a poetului (7 ianuarie 1999), sub îngrijirea prietenilor, au mai apărut câteva volume semnate Constantin Dracsin: Poezii și desene (ediție bibliofilă, Editura Axa, Botoșani, 2001); Poezii (2 volume; Editura Axa, Botoșani, 2002-2003); Jurnal (vol. 1, Editura Axa, Botoșani, 2004); Zilele mele de-apoi (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011); Poezii (ediție definitivă, îngrijită de Gellu Dorian și Dumitru Țiganiuc; Editura Axa, Botoșani, 2011).
Mergând, „ca un bun vânător pe urma unor obsedante viziuni legate de relațiile trup-suflet, efemeritate-continuitate, percepţie-revelaţie, livresc-inspiraţie (strălucită!)” (Dumitru Țiganiuc), Constantin Dracsin creează o poezie a apropierii de neființă, a neputinței de a înfrunta efemeritatea care ne marchează de la naștere. Lirismul din versurile sale nu este însă sentimental, iar conștiința acută a morții inevitabile nu provoacă lamentații, ci, mai curând, o stare de contemplativitate, o detașare de trăirea intensă a trecerii, prin revenirea la arhetipuri (mama, ca element primordial, bunăoară). Poezia lui Constantin Dracsin e asemenea firului cu plumb – ascunzând în interstițiile textului nervi întinși la maxim, emoții ținute în frâu de o melancolie atotcuprinzătoare, versurile denotă o exemplară verticalitate în fața suferinței, confirmată și de unele secvențe din Jurnal: „Nu-mi amintesc să fi pierdut vreodată – păstrându-mi sufletul mlădios – în faţa durităţii, ce mi-o impune viaţa; dacă aş trece la ofensivă, aş muri urât şi îndată!” E o poezie „despre limite şi aspiraţii, despre smerenia fiinţei muritoare şi revolta spiritului care nu acceptă cătuşe” (Victor Teișanu).
Continuu
Cu mama eram
când nu eram,
bunicul mă ridica
în brațe.
Atunci, atunci pământul
mă chema –
el își găsise
loc în mine.
Luna
deasupra lunii
mă striga –
doamne,
eu n-am văzut mai sus
lună, stea;
ei
mai rămâneau…
mai rămânea…
Tunet
O sumedenie de mâini
visez –
O!
„ia-ți hainele
și fă-mi un gard de lemn
să nu mai bântuie cenușa”.
Din urmă
Mama țesea zi și noapte
pânză în „ogoare” –
o durea pielea noastră
fragedă
și timpul îngropat
în suveici.
Descleșta firul ca o zeiță
mai întâi în patru,
pe urmă în opt –
făcuse ursitoarele să ne strige
când pâinea
trecea în copt.
Basmul nostru
seara îl auzeam
înspre sărbători,
mâncam sâmburi
de floare
până ce se acoperea pământul
de coji;
lumina părea de aur.
Surpriza
Când m-a întrebat moartea
ce-mi lipsește,
de-abia-mi trăgeam ciorapii,
de-abia băusem prima țuică
și eram optzeci la sută crud și fără păr;
Cine-ți determină gândirea?
(întrebarea mea către dânsa
stând pe un balot de paie)
Vezi-ți de treabă,
goana fluviilor și ieri a născut
câteva sute de cimitire –
eu sunt logodnica ta;
Ieri am făcut o gaură în pământ
cât un grăunte,
astăzi mama are peste ea
crescut un munte.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
