În prefața la volumul Eminescu. Versuri din manuscrise (Editura Humanitas, 2015), îngrijitorii cărții, Ioana Bot și Cătălin Cioabă, urmărind istoria editării operei lui Eminescu, ajung la concluzia că mare parte din tot ce a scris „cea mai importantă figură a literaturii române din secolul al XIX-lea și autorul cu cea mai mare influență asupra creației literare din secolul ce i-a urmat” rămâne și azi necunoscută pentru mulți dintre noi, iar o adevărată(re)lectură a operei lui Eminescu ar însemna aplecarea nu numai asupra textelor care au fost vizibile chiar din momentul apariției lor sau datorită unor ediții postume relevante, ci și asupra fragmentelor răzlețe din manuscrise, care alcătuiesc partea ascunsă a „aisbergului”: „…dacă privim în urmă, scrutând cei peste o sută de ani care au trecut de când poeziile lui Eminescu au început să fie editate, nu putem să nu constatăm că opera sa, așa cum a ajuns până la noi, este asemenea unui aisberg. Partea sa vizibilă se înalță atât de semeț și de sus, încât ne creează vrând-nevrând iluzia întregului, făcându-ne să uităm că toate aceste înălțimi au dedesubtul lor, în partea care nu se vede, profunzimi fascinante, ce se cer la rândul lor explorate. Contemplăm marile reușite ale creației sale fără să cunoaștem adâncimile nebănuite care le susțin”.

„Povestea operei eminesciene” (Ioana Bot) începe în 21 decembrie 1883 (deși pe pagina de titlu este tipărit anul 1884), când apare, la Editura Socec din București, volumul „Poesii” de Mihail Eminescu, în care Titu Maiorescu, îngrijitorul ediției, include 61 de poeme (fie publicate anterior în revistele Convorbiri literare [38] și Familia [6], fie inedite [17]). Această carte, reeditată de zece ori în timpul vieții lui Maiorescu și completată cu alte douăsprezece poezii (adăugate succesiv în edițiile a II-a [1888], a V-a [1890] și a VI-a [1892]), a devenit, de fapt, ediția de consacrare a poetului. Au urmat alte câteva ediții care au orientat receptarea lui Eminescu. În 1938, apare M. Eminescu „Poezii”, volum întocmit și comentat de G. Călinescu, „o ediţie foarte informată, cuprinzând toate antumele şi unele poeme postume publicate în Convorbiri literare până în 1895, postume asimilate ca parte a operei cunoscute, printre care Stelele-n cer şi Oricâte stele” (Doris Mironescu). În 1939, este publicat primul volum din amplul proiect academic M. Eminescu „Opere”, coordonat de Perpessicius până în 1963 și continuat de o echipă condusă de Petru Creția și D. Vatamaniuc.

După cele șase volume de Opere, coordonate de Perpessicius, conținând „poezii tipărite în timpul vieții”, „poezii postume” și „literatura populară”, apariția, în 1991, a numărului special al revistei Manuscriptum (nr. 1), dedicat lui Eminescu, a însemnat, „în materie de cunoaștere a operei eminesciene, cel mai  însemnat act editorial” (Petru Creția) de  după Maiorescu, Călinescu, Perpessicius. La mai bine de o sută de ani de la prima ediție a Poesii-lor, Petru Creția (director, în 1992, al Memorialului Ipotești) adună pe paginile unei reviste 24 de poezii de Eminescu „care nu numai nu au văzut încă lumina tiparului, dar de a căror existență în manuscrisele poetului nimeni nu a știut până acum”, 16 poezii „publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepție, în nici un volum” și 12 „reconstituiri și autonomizări, dintre care 5 inedite ca atare”, prin care aduce o schimbare esențială în receptarea poeziei eminesciene și îndreaptă cititorul către profunzimile acesteia, către „adâncimile nebănuite” care susțin poemele celebre.

În Eminescu. Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015), Ioana Bot și Cătălin Cioabă vor continua această acțiune de recuperare a secvențelor răzlețe din laboratorul lui Eminescu. Sunt versuri care au fost disponibile cititorului și până acum, „tipărite în mărunta literă a aparatului critic” din ediția completă a Operelor, „dar în postura de plante firave aflate în umbra arborilor mari”. Citindu-le, ne putem da seama că, de fapt, acestea „supraviețuiesc prin ele însele”, tocmai de aceea „se cuvine din plin să le auzim în sunetul lor propriu”.

În ajun de 15 iunie, vă propunem un grupaj din astfel de versuri (selectate fie din reconstituirile lui Petru Creția, fie din volumul îngrijit de Ioana Bot și Cătălin Cioabă), „menite să recreeze arhitectura internă a unei opere a cărei apariție în cultura noastră a fost legată, pe drept cuvânt, de ideea de miracol”.

Credeam ieri că steaua-ți…

– Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger

Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur

Ce-arunci a lui raze-n o luncă de laur

               Cu-al cântului dar

Și tu interpret-a cereștilor plângeri

Credeam că ești chipul ce palida stelă

Desemnă pe-o frunte de undă rebelă

               Pe valul amar

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri

Răpit de-a ta voce în rai de misteruri

Și-aduce aminte că-n cerul deschis

Văzut-a un geniu mânând reveria

Pe-o aripă de-aur c-un Ave Maria

Și-n Tine cunoaște sublimul său vis.

                                                            (1869)

În modul vechi soarele sună

În modul vechi soarele sună,

Cu sferi surori se-ntrece-n cânt,

Și calea lui [din veci] prescrisă

Și-o împlinește-n mers tunând.

Fața-i la îngeri dă tărie,

Deși nu știm al lui temei,

Faptele nențeles de-nalte

Mândre-s ca-n ziua cea dintei.

Iute, iuțime nențeleasă,

Pământu-nvârte-a lui comori;

Ziua ca raiul luminoasă

O schimbă noaptea cu fiori;

[…………………………..]

                                                     (1970-1971)

Sunetul păcii

Acest sunet mă face,

Cu aiurirea lui [ce]sara împle,

Să mă trezesc în solitara-mi pace,

Să mă văd singur, peste oameni, pus.

Căci în al zilei vuiet eu mă văd

Amestecat cu ei… amestecându-mi

A mele pasiuni cu-a lor dorințe.

Sunetul păcii mă trezi… Mă simt

Întreg, întreg și liniștit și blând,

De-asupra omenimei… izolat…

Așa se simt-un înțelept în secoli

De întuneric… și așa un rege

Între o turmă de sclavi înșelați…

Așa un sfânt în adunări de lotri:

Neatins, neatingând și solitar…

                                                     (1872-1873)

O poveste

O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,

Care de frumoasa lumeilumei însăși îi dă veste.

                                                                (1973)

Un Phoenix e o pasăre-n vechime

Bătrânul Phoenix arde în văpaie

Și din cenușa proprie renaște,

Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaște,

Îi trebui lina vântului bătaie.

Aș vrea să fiu ca pasărea aceea,

Ca Phoenix care arde blând în pară

Pierind în vânt ca glasul care zboară,

Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.

Dar din cenușă reînvie iar,

Minune scump-a lumii acesteia.

El moare azi, în forma-i, dar ideea

chiar și de vrea nu poate să mai moară.

                                                                (1882)

Floare de tei

Floare de tei,

Cât de curând te treci

Ochilor mei lucind

Te-i arăta pe veci.

Floare de crin,

Eu pururi am gândit

La ochiul tău iubit

De raze plin.

Floare de măr,

Copilă doar erai

Și de pe-atunci aveai

Aur în păr.

Flori de cireș,

Cine te-a pus cândva

Plutind în calea mea

Dulce să ieși?

Floare de mai,

Cine te-a pus să vii

Dacă mereu mai ai

Ochii tăi mari și vii

Floare de fag

Doina cântându-mi-o

Reamintindu-mi-o

Sună cu drag.

Floare de corn,

Dulce vestindu-mă

Întinerindu-mă

Sună un corn.

Floare de șes,

Este al cetăților

Singurătăților

Vis și eres.

Floare de lunci,

Oare de mult s-a dus

Steaua către apus?

Încă de-atunci?

Floare de lac,

De-atunci cuprins cu chin

Eu sufăr și m-alin,

Sufăr și tac.

Floare de lan,

De-atunci te văd venind

Și blândă surâzând,

An după an.

Floare de deal,

Unde te-ai dus de-atunci

Din codri și din lunci

Pe-al lumii val?

Floare de plai,

Codrii și undele

Dulce pătrunde-le

Cu al tău rai.

Floare de văi,

Rămâi în calea mea,

Mângâie jalea mea,

În ochi îmi stăi.

Floare de stânci,

Tu pleci, și-adesea te chem

Cu cântec și blestem

În văi adânci.

Floare de munți,

Dintre păduri de brad

Pururi izvoare cad

Palidei frunți.

Floare de drum

Care te-nduri pe-atât,

Ș-atunci te-am iubit,

Atunci ș-acum.

Floare de vad,

Asemenea zorilor,

Căderii florilor

Stelele cad.

Flori de mormânt,

În taina serilor

Am dat durerilor

Aripi de vânt.

Lună ce treci,

Crengile, frunzele

Dulce pătrunză-le

Razele-ți reci.

                                                              (1882)

Aceeași moarte

Pământul cu-ale lui bătute maluri

Și cerul cu seninul bolții sale

Și marea cu-ale ei pustii de valuri

Și stele blânde ce răsar din veacuri

– Atâția ochi măsurători de vreme –

Și luna blândă luminează-n lacuri:

La munți în culme, lângă țărm de apă

Tot oameni afli, duși de-aceleași rele,

Se nasc și mor aceiași și se-ngroapă.

De-or fi păstori sau cititori în stele

Același cânt le sună în ureche,

A lor vieți sunt pururi tot acele.

Oriunde tineri vin, s-adun pereche,

La joc, la viață și la danț s-adună

Iar cei bătrâni vorbesc de vremea veche,

Deasupra lor plutește-aceeași lună

Și viața lor se scurge tot în vreme,

În urma lor al morții glas răsună,

Ori unul cade-ncoronat cu steme,

Iar altul pe pământul gol s-așterne:

Ceea ce vezi tot moarte-o să se cheme.

Și după veri urmează-aceleași ierne

Și după nopți tot zile or să crească:

Atâtea fiici unei lumini eterne.

Viață și moarte sunt ca două poluri

În jurul căror steaua se-nvârtește

Și amândouă n-au nici timp nici goluri.

                                                      (1882-1883)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: