În 1950 este arestat, pe motive politice, și condamnat la muncă silnică pe viață, dar execută numai 5 ani. Și-a pus amprenta pe destinul literar al multor scriitori botoșăneni.
Poetul și eseistul Lucian Valea s-a născut pe 4 martie 1924 în satul Șanț, județul Bistrița-Năsăud. A făcut școala primară în Sângeorz-Băi (1931-1935), iar studiile liceale la Bistrița (1935-1938), Cluj (1938-1940) și Brașov (1940-1943). A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1945-1949), luându-și licența în 1960. A fost redactor la „Gazeta Transilvaniei” (1942-1944) și profesor la Năsăud (1945-1946).
În 1950, este arestat, pe motive politice, și condamnat la muncă silnică pe viață, dar execută numai 5 ani pe șantierul-penitenciar Onești-Baraj. După eliberare, lucrează ca muncitor necalificat, metodist, profesor secundar la Timișoara, lector universitar la Bacău. În 1963, ajunge profesor secundar la Darabani, iar peste trei ani, în 1966, este muzeograf la Muzeul Regional Suceava. Revine la Darabani în 1967, unde este profesor până în 1969, când este numit director al Casei Județene a Creației Populare din Botoșani, apoi director al Școlii Populare de Artă (până în 1971).
La Botoșani, a organizat colocviile „Ion Pillat”, a condus Cenaclul literar „Mihai Eminescu” (1968-1982), a fondat „Caiete botoșănene” (în 1983), publicație apărută inițial în cadrul revistei „Ateneu” din Bacău. Prin activitatea sa, și-a pus amprenta pe destinul literar al multor scriitori botoșăneni.
Se stinge din viață pe 4 aprilie 1992, la Bistrița.
Lucian Valea a debutat literar în 1939, în revista clujeană „Tribuna”, cu poemul Tu n-ai murit. A desfășurat o bogată activitate publicistică: a scris pentru revista „Zarathustra” din Buzău (1940-1941); a inițiat, la Brașov, revista „Claviaturi. Caiet de poezie” (au apărut 14 numere, între 1941 și 1943); a colaborat la numeroase publicații, precum: „Amfitrion”, „Convorbiri literare”, „Iașul literar”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „România literară”, „Steaua”, „Viața românească” ș.a. Între anii 1968 și 1973 a scris pentru „Clopotul” (Botoșani), semnând cu pseudonimul Valeriu Leonte.
A publicat primul volum de poezie, Mătănii pentru fata ardeleană, în 1941 (Buzău). Alte cărți de poezie publicate în timpul vieții: Întoarcerea lângă pământ (Editura Tribuna, 1942); Întoarcerea lui Don Quijote (Editura Cartea Românească, 1972); Vocile (Editura Junimea, 1975); Singurătate în Ithaca (Editura Junimea, 1978); Groapa cu lei (Editura Dacia, 1979); Autoportret în timp (Editura Junimea, 1983) ș.a. Este și autorul câtorva studii despre George Coșbuc: Coșbuc. În căutarea universului liric (Editura Albatros, 1980); Pe urmele lui George Coșbuc (Editura Sport-Turism, 1986); Viața lui George Coșbuc (2 vol., Editura Timpul, 2001-2002).
Considerat după ce îi apar primele două volume de versuri, „un nou poet al Ardealului”, „cu atitudini de răzvrătit” (Vasile Gionea) și cu vocație mesianică, Lucian Valea s-a desprins, în cărțile publicate după 1972, de dimensiunea socială a poeziei, rămânând însă fidel „neostoitelor vibrații romantice”, ce-i caracterizau „structura funciar sentimentală” (Victor Teișanu) atât în viața de zi cu zi, cât și în creația poetică.
Conjunctură
Ești îndeajuns de norocos
dacă în cântecul tău
își face cuib o pasăre:
învață-mă să cânt – te roagă ea
și tu îi desenezi repede un portativ
pe care, în locul fiecărei note,
pui câte-o lacrimă.
Ești îndeajuns de norocos
dacă inima ta
își face cuib într-o pasăre:
învață-mă să zbor – o rogi tu
și pasărea te preface mai întâi
în cenușă, apoi îți dă aripile ei!
Mătănii pentru Fata Ardeleană
Pentru tine,
Fată
Ardeleană, înfloresc garoafele în pagini
Și hangere, dure, de imagini
Te-ncrustează sufletului rană.
Dar apunegându-n albe file
Și din lâna dorului te torc,
Inima, ceasornic, ți-o întorc –
Tu mai clară să te urci prin zile.
Fată
Ardeleană împlinită,
Rod ce dă în pârgă ca harbuzul,
Naltă crești, ca vara cucuruzul,
Și te-nmlădii pururea râvnită.
Lasă-mă să beau din ochi cucută,
Stele iar îți tremură pe geană…
Bat mătănii,
Fată
Ardeleană,
Pentru dragostea neîncepută.
Pasărea
Am oboist să te tot strig –
tu ar trebui să vii nestrigată;
de când te aștept mi s-a făcut frig
în absența ta lăudată.
Eu ți-am clădit cuib frumos,
de suflet și de șindrilă,
și-am aprins măduva sfințită de os
să-l lumineze ca o feștilă;
apoi am înviat dintr-o moarte
câinele cel mai bărbat,
în dinții lui să te poarte
ca pe un cucernic vânat.
Dar tu mereu te lași așteptată
și trimiți doar câte-o aripă spre mine,
care-mi sosește în amurg împușcată
cu cele zece rubine.
E semn acesta, pasărea mea,
că ai fost îndrăgită de cei vânători
și că de-acolo, din cea stea,
niciodată n-ai să mai poți să cobori.
Eu totuși, cu credință, un timp
voi aduna aripile tale-mpușcate,
pentru ziua când voi putea să le schimb
pe aripi de pasăre adevărate.
Destin
Ce ciudat destin ni se pregătește;
în curând vom deveni strămoși,
vom sluji de exemple-n discursuri
și unii vom înțepeni în statui –
Și câte nu vor zice că am spus?
și cum o să ne laude faptele
ne vor muta în BIOGRAFII CIBERNETICE
și nu-și vor mai aduce aminte de rănile noastre…
Nu se poate
Nu se poate striga cu o singură gură
decât un singur adevăr. Dar eu știam
că am de rostit în fața neamului meu
o mie de adevăruri ca și cum
i-aș dărui într-o singură dimineață
o mie de răsărituri de soare. Cunoscând
prețul cu care se-mplinesc străbunele rosturi,
l-am plătit bucuros cu cele
o mie de cântece ale mele. Frumos
le-am făcut să răsune sub clopotul
veacului. Turme făcut-am
din ele și le-am păscut prin poiene
de inimi. Numele meu lăsați-l acum
ușor să se piardă în anonima memorie a lucrurilor.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
